"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

Tăcu. N-ar fi trebuit să vorbesc despre căsătorie.

Barbara făcu ultima împunsătură cu acul şi tăie aţa.

„Te gândeşti uneori, Heinz, şi la faptul că sunt căsătorită?”

„Da.”

Într-adevăr? Fireşte că-i trecea prin minte, când şi când, dar alunga totdeauna gândul, acest gând supărător şi stânjenitor. Barbara pomenise acum pentru prima oară de căsătoria ei, de bărbatul ei, de viaţa dinainte de căsătorie, de trecut. Timpul ieşea la lumină, mai întâi ca o foiţă subţire, abia vizibilă: trecutul şi viitorul, de care Bertling voia să apere iubirea.

„Da, spuse el, da, fireşte, Barbara.”

Lăsă capul în jos şi-şi contemplă vârfurile pantofilor. Îl cuprinse melancolia. Era incapabil să realizeze ceea ce îşi propusese. O văzu dispărând în ceaţă, văzu un hău ce se căsca între ei. Încercarea lui de a o prinde era lipsită de forţă – ca totdeauna, gândi el.

Barbara cântă bucata pe care Waldorf o numise cândva „muzică imorală”. O prăbuşire, disonanţe, crescendo, un vârtej de sunete, care o împingeau încolo şi-ncoace. Barbara şedea aplecată peste clape şi asculta, încordată. Cădea, cădea, cădea în continuare, alerga pe un teren ce se clătina; apoi, veni rezolvarea, visătoare, o adiere molcomă care foşnea printre ramuri, o mireasmă şi amintirea dureroasă, inconştientă, fără cuvinte a unei zile petrecute în poiana de pe munte, a ierbii ţepoase şi a pinilor.

Era ca întotdeauna, ca înainte vreme când timpul încă nu intervenise. Dar, în drumul spre casă, melancolia îl copleşi iar pe Bertling, în timp ce mergea pe poteca de pe malul lacului, fără palton, scăldat de lumina lunii. La dreapta, copacii întunecaţi, la stânga, lacul strălucind, iar deasupra, luminosul Fuji, cu căciula de zăpadă. Îl cuprinse melancolia, un simţământ aproape binefăcător de moleşeală, de oboseală. Ridică mâna şi şi-o lăsă să-i cadă pe coapsă. „E inutil să te împotriveşti. O ştiu. O văd…”

Ar fi fost de mirare ca Otilia Beeskop să nu audă, de data asta, vocea care o chema în casa Barbarei. Tare ar mai fi vrut să se ducă acolo, când o întâlnise pe Sibyla Wangendorf, în cursul plimbării de la marginea satului. Dar după-amiaza era pe sfârşite şi nu-i plăcea să se întoarcă acasă pe întuneric, riscând să aibă vreo aventură nedorită, mai ales acum, când avea migrenă. O dureau rău ochii şi trebuia să se ducă odată la Hakone, unde era un oculist german. În plus, avea nevoie şi de o schimbare, de îmbărbătare. Trebuia să mai vadă şi ea alţi oameni, să audă alte istorii.

Totuşi, înainte de a pleca era neapărat necesar să fie la curent cu evenimentele de pe partea asta şi de pe partea cealaltă a lacului. Că doar nu putea sosi la Hakone cu mâinile goale în faţa prietenelor ei. De altfel, la Hakone locuiau holteii cărora le mobilase casele.

Aşadar, în ziua următoare se duse la Barbara. În faţa casei lui Schöppe îşi strânse cordonul mai tare şi-şi netezi părul. Îşi puse basmaua albastră şi şi-o legă la ceafă. Dar Schöppe nu era acasă. Plecase cu barca peste lac să-şi ia alimentele de la centrul de distribuţie. Căci nici Schöppe nu avea chiar totul la îndemână. Aşa, de pildă, trebuia să cumpere sarea, care – oricât era de ciudat – devenise rară în statul insular Japonia, înconjurat din toate părţile de apă sărată. Nu avea nici zahăr, chiar dacă se putea lipsi de el. Şi, pe urmă, astăzi voia să aducă o amah cu el. Pe cea veche, cu care trăise vreo doisprezece ani, o concediase.

Schöppe nu era acasă şi Otilia Beeskop n-ar fi avut nevoie să-şi pună basmaua. De altfel, acum nici nu mai avea sens. Căci, după ce noua amah îşi va fi preluat îndeletnicirile, chiar şi basmaua îl va lăsa indiferent pe Schöppe, care nu râvnea prea sus.

Otilia nu mai era atât de modestă ca înainte; acum, când avea conştiinţa curată, privea totul de sus. În primul rând îl expedie pe Bertling afară din cameră, fiindcă voia să discute nestingherită cu Barbara. Lui Bertling nu-i rămase altceva de făcut, decât să-şi caute de lucru pe afară. Întrucât nu-i veni altă idee mai bună, se duse, cu Wolfram şi Ulli, la Schöppe, unde intenţionau să vadă vacile. În afară de asta, voiau să se mai intereseze şi dacă nu cumva făcuse pui căţeaua lui de vânătoare, pui despre care Bauschan nu era chiar străin.

Otilia trecu numaidecât la subiect.

„Aşadar, începu ea, Sabina a plecat! Nu te înţeleg cum poţi sta atât de indiferentă. Îţi aminteşti, sper, că te-am pus în gardă, nu mai departe decât acum câteva zile. Şi apoi Ziethen! Tocmai Ziethen! Barbara, am plâns din cauza Sabinei. Cum poate o fată ca ea să fie atât de gâscă şi să-i cadă în plasă lui Ziethen, mai ales acum, preciză ea, când şi-a lăsat să-i crească barba aia îngrozitoare. Am rămas, pur şi simplu, mută. Cum a fost? A luat-o din loc fără să-ţi spună nimic? N-ai făcut nicio încercare s-o opreşti? Doamne, Barbara, stai aşa de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nici măcar nu deschizi gura.”

„Dacă nu m-ai lăsat să spun şi eu ceva… Sabina mi-a comunicat că a găsit un serviciu la Tōkiō, în acelaşi magazin cu prietenele ei!”

„Cum am spus eu!” interveni Otilia Beeskop, întunecată, şi-i luă cuvântul din gură fostei sale vecine din Batavia, pentru a se avânta în consideraţii interminabile cu privire la generaţia care se ridică şi la asemănările vremii actuale cu anii de după primul război mondial, de care ea însăşi nu-şi mai putea aminti decât tulbure. Apoi se întrerupse brusc:

„Ia spune-mi, Barbara, confidenţial: Bertling locuieşte acum aici?”

Barbara îşi puse împletitura în poală şi, cu două cute între sprâncene, o întrebă aspru, de parcă ar fi avut-o pe Sabina în faţa ei:

„Cum?”

„Bine, bine, Barbara. Nu vreau să fiu insistentă. Închipuieşte-ţi, ultima oară când am fost aici am uitat să le probez băieţilor pulovărele. Le-au pus vreodată pe ei?”

„Da, le vin bine. Mulţumesc foarte mult!”

„Ia spune, ce împleteşti acolo? Nişte şosete? Hai, lasă-mă să le împletesc eu mai departe. Acum, că Sabina a plecat, ai doar atât de mult de lucru, Barbara! Ţi le termin eu.

Că doar am acuma timp la discreţie. Pe Ziethen nu-l mai văd, fiindcă nu mai pot scrie pentru el. O duce prost cu ochii. De fapt sunt bucuroasă că nu-l mai văd; dar, o dată, tot aş vrea să vorbesc cu el şi să-i spun, de la obraz, părerea în legătură cu comportarea lui faţă de Sabina. Nu înţeleg de ce Bertling nu-i trage odată o sfântă de bătaie. Pentru el trebuie să fie un lucru uşor. Da o duc rău cu ochii; dimineaţa – iartă-mă că-ţi explic atât de amănunţit – abia dacă-i pot deschide.”

Dar discuţia nu-şi mai reluă firul şi Otilia Beeskop se sculă şi se uită prin cameră, să vadă dacă nu descoperă ceva care să arate că Bertling locuia aici. Dar nu văzu nimic şi aruncă vina pe ochii ei bolnavi. Părăsi casa încă înainte de a apune soarele.

Pe drum, îl întâlni pe Bertling cu cei doi băieţi, dar nu se opri, ci spuse doar din mers:

„La revedere, voi doi!” referindu-se la cei doi băieţi. Apoi trecu mai departe, cu mantoul strâns bine pe talie, cu cordonul, astfel încât neiniţiaţii ar fi putut crede că o fi ea subţirică, dar nu e lipsită de farmece.

Asta era Otilia Beeskop.

În ziua următoare veni Sibyla Wangendorf; îşi trase nasul smârcâind, după vechea ei deprindere pe care am mai descris-o, şi spuse:

„Bună ziua, doamnă Haffner. Salutări de la mama care a zis să vă dau scrisoarea asta.”

Moşmondi o vreme la băsmăluţa de mătase în care erau notele şi, cu ajutorul Barbarei, izbuti să desfacă nodul şi să-i înmâneze scrisoarea.

Era un cartonaş velin, galben-deschis – adus tot cu curierul diplomatic de la Shanghai – pe care, în colţul de sus din stânga, era tipărit cu litere albastre: MW – Mariana Wangendorf.

„Dragă doamnă Haffner, citi Barbara, în timp ce Sibyla stătea în faţa ei, într-un picior, scărpinându-şi pulpa cu celălalt, „după îndelungă chibzuială, am ajuns la decizia de a întrerupe lecţiile de pian ale Sibylei. Motive diferite mă determină s-o fac: în primul rând, faptul că Sibyla nu face progrese evidente. Poate că, peste câţiva ani, o să începem iar lecţiile de pian. În afară de asta, am pentru Sibyla diferite treburi, pe care trebuie să le termine înainte de Crăciun. Şi în al treilea rând, la iarnă, când o fi zăpadă, n-o să mai poată veni până la dumneata. Încă de pe acum, drumul de două ori pe săptămână e destul de obositor pentru ea. M-am gândit, întrucât azi urma să fie ultima oră pe noiembrie, să întrerupem lecţiile chiar începând cu săptămână următoare.

Îmi permit să alătur onorariul dumitale pe noiembrie.

Cu cele mai bune salutări,

a dumitale

M. Wangendorf”

„Te bucuri Sibyla, că azi ai ultima lecţie de pian?”

„Ah…”, făcu ea alene, puse pe pupitru caietul de cântece populare, cu paginile zdrenţuite, cu care îi dăduse maică-sa odată în cap, şi începu să cânte Cântecul trist de Zuccalmaggio.