"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

„Acum primeşte învăţătură pe gratis, spuse Streusand, i-o plătesc eu, şi ştrengarul n-are altceva de făcut decât să înveţe. Mai târziu, dacă o vrea să meargă mai departe, o să trebuiască să şi-o plătească singur. Treaba asta e afurisit de grea. Am simţit-o pe pielea mea. Nici eu n-am învăţat engleza la şcoală. O să trebuiască să stea seara, cu fundul pe scaun, şi să cheltuiască pentru învăţătură ceea ce câştigă peste zi. Despre mine, facă ce-o vrea.”

Doamna Streusand, care făcuse iar o prăjitură şi tocmai amesteca glazura, era de altă părere şi nici nu voia să audă de planurile băiatului. Bertling luă partea mamei. Dar, întrucât nu găseau nicio soluţie, domnul Streusand propuse un scat şi o trimise pe Beatrice peste drum, la Wangendorfi, cu un bilet pe care să-l remită, însă, numai domnului Wangendorf şi nu doamnei Wangendorf.

Bertling era, de fapt, grăbit şi nu voia să rămână decât pentru o partidă. Dar dură mai mult. Trebuiră să-l aştepte pe Wangendorf peste o jumătate de oră. Îşi făcuse somnul de prânz, pe divan, şi venea acum agale, cu un buzunar plin de havane, pe care şi le adusese, prin curierul diplomatic, de la Shanghai, fără vamă.

Şi cum între timp se făcuse ora cafelei, iar doamna Streusand aduse prăjitura cu glazură, domnul Wangendorf avu prilejul să-şi expună concepţiile despre viaţă şi să abată astfel discuţia de la viitorul lui Jürgen.

Putea să-şi spună, aici, părerea în linişte, fără să fie contrazis, ca acasă, şi se folosi din plin de asemenea prilej. Vorbele lui fură bine primite şi chiar şi Bertling se putea identifica bine cu fraza: „concepţie despre lume e un cuvânt prea mare, să-i zicem finalitate”.

„Trebuie să năzuieşti, în primul rând, spre ceea ce face viaţa comodă – spuse domnul Wangendorf, lăsându-se pe spate în fotoliul deteriorat şi pufăind din havană – de pildă o maşină, un frigider, un trabuc bun şi, domnilor, nervus rerum prin care romanii înţelegeau, după cum se ştie, banii. Din ăştia nu trebuie să ai prea mulţi. O sumă ca lumea pe lună este suficientă. Când ai prea mulţi, te alegi doar cu bătaie de cap. Atunci păţeşti ca Johann, veselul fabricant de săpun. Cunoşti poezia, Streusand?” Se vădi că domnul Streusand n-o cunoştea şi Bertling fu gata să povestească pe scurt conţinutul.

„Ei, continuă Wangendorf, fabricantul de săpun n-ar fi trebuit să fie, numaidecât, atât de radical. Dar şi asta e tipic pentru neamţ: totdeauna trage numaidecât ultimele consecinţe! Ar fi putut să-şi pună banii în siguranţă la o Bancă bună sau altundeva. Trebuie să-ncerci să mergi pe calea de mijloc. Ε o artă, domnii mei, şi trebuie să ştii să şi renunţi, fapt despre care părintele Kreuz, când a fost ultima oară aici – de altfel cam e vremea să vină iar – a spus cuvinte demne de a fi auzite, pe care însă dumneavoastră doi nu le-aţi putut afla, întrucât nu sunteţi catolici. Dar aţi putea să le puneţi la inimă, şi nevastă-mea aşijderea.”

Aici urmă o mică pauză şi Wangendorf trase, gânditor, din ţigara de foi, pe care nu voia s-o lase să se stingă.

„Nu trebuie să tinzi prea sus, Bertling! Mulţumirea e mai bună decât o poziţie înaltă. Vezi dumneata, eu am fost toată viaţa mea relativ mulţumit şi am trecut prin viaţă fără aspiraţii. Iar faptul că am ajuns ataşat a fost, propriu-zis, o eroare, o greşeală, pe care domnii de la Berlin n-au mai vrut s-o retracteze după aceea; între noi o putem recunoaşte, chiar dacă n-avem nevoie să amintim de asta faţă de nevestele noastre. Şi aşa nevastă-mea suferă destul din cauza asta. Şi, domnilor, dacă mi-e îngăduit s-o spun deschis, cel mai mulţumit am fost în timpul carierii mele de funcţionar de mijloc. Încă de pe-atunci îmi procuram havanele de la Shanghai. Şi aveam şi câteva sticle de whisky şi de coniac în barul meu de-acasă. Iar la ora cinci înceta serviciul. Elementul turbulent din viaţă sunt numai femeile. Ascultă-mă pe mine, Bertling, şi reflectează de trei ori sau, cum zice poetul: «Verifice acum, cine pe veci se leagă!»

Dumneata încă o duci cel mai bine dintre noi trei, Bertling. Cu asta nu vreau să spun, că am avea motiv să fim foarte nemulţumiţi. Căci, de fapt; timpul petrecut aici sus e, totuşi, curat concediu. Departe de treburi, ceea ce romanii desemnau printr-o expresie specială: Procul negotiis²⁹ – mulţumesc, Bertling! Vedeţi, asta-i ceea ce ne trebuie. Avem aici liniştea noastră, scatul nostru, havanele noastre. Dimineaţa la nouă, după micul dejun – care ar putea fi mai copios! – mă apuc să citesc «Nippon Times», care, de altfel, e ceva mai bun acum decât înainte. La prânz, un puişor de somn pe divan. Iar seara unul sau două pahare de whisky pe care trebuie să-l diluăm acum, din păcate, cu apă chioară, întrucât am terminat sifonul. Şi uneori vine Streusand la noi, sau vin eu aici, şi căutăm un al treilea pentru scat. Şi, la scat, până şi oamenii insuportabili devin suportabili. E cu totul altceva decât la bridge, un joc pe care, din păcate, îl preferă soţia mea şi care totdeauna are un epilog: după ce pleacă musafirii, urmează o discuţie cu privire la felul cum ar fi trebuit să jucăm. Dar la scat poate fi utilizat până şi Ziethen. Ce vrem mai mult?”

Barbara terminase a patra lecţie de pian; peste un ceas avea să se întunece şi trebuiau să intre în casă copiii, care şedeau afară pe nişte bolovani, cu beţe lungi în mână, şi pescuiau pe ogor. Peştii – se slujeau pentru asta de nişte bucăţele de lemn – îi legaseră grijuliu de undiţă, mai dinainte.

Când iată că Barbara primi o vizită. Vecinul Schöppe aducea laptele. Rămase la intrare şi spuse că avusese de făcut un drum pe-aici şi, de aceea, adusese el laptele. De altfel, poate să aducă laptele totdeauna, cel puţin acum, iarna, când nu mai are atâta treabă.

„Nu vrei să intri înăuntru?”

„Ba da, spuse Schöppe în mod surprinzător, dacă nu stingheresc, doar pentru câteva minute.”

Îşi păstră căciula în mână şi se aşeză pe un taburet. Privi în jur prin camera în care punea piciorul pentru prima oară.

„E mult mai frumos rânduită decât la mine.”

„Mda, dumneata ţi-ai rânduit-o ca la japonezi şi pentru asta nu ai nevoie de mobile, aproape deloc.”

Pauză.

„Până nu uit, spuse el, am mai adus şi puţină brânză. Nu e ceva deosebit. Dar mi-am zis că poate v-ar face plăcere să mâncaţi o dată brânză.”

„Dar, domnu’ Schöppe! Îţi mulţumesc foarte mult!”

„Da, da!” făcu el; oftă şi privi în jur, prin cameră. Când dădu cu ochii de căciulă, băgă de seamă că un nasture de la pantalon nu era încheiat. Se făcu, încet-încet, roşu la faţă şi-şi ţinu căciula în dreptul burţii.

„Da, da, spuse el e greu!” Barbara nu ştia ce era greu pentru ţăranul Schöppe. Dar o s-o scoatem noi la capăt.”

Pauză.

„Cartofii i-am băgat acu’ pe toţi în magazie. Da’ pământul e la mine cam jilav. Şi în februarie o să trebuiască să deschid magazia, odată, într-o zi frumoasă, şi să aerisesc cartofii. Am pus paie peste cartofi. Recolta de cartofi de jos, de lângă lac, am pierdut-o toată, când a crescut lacul după taifunuri.”

Tăcu şi se gândi.

„Dar tot mai am destui, dacă veţi avea nevoie de câţiva cartofi. Pentru noi amândoi o să ajungă. Ei, aşteptaţi, poate că tot o să aveţi nevoie de câţiva! Când ai cartofi, nu ţi se mai poate întâmpla nimic. Eu mă deprinsesem atât de bine cu orezul, că nici nu mai voiam să mănânc cartofi. Dar abia acu’, în război, m-am învăţat iar să mănânc cartofi. Şi acu’ sunt bucuros că-i am.”

Oftă.

„Aveţi, bag seamă, mult de lucru? Să le faci pe toate, aşa, de una singură?”

„Deh!”

„Şi când vine iar domnişoara Sabina?”

„Deocamdată rămâne la Tōkiō.”

„Aşa? Mda, mi-am închipuit când am văzut-o azi urcându-se în barcă cu ditamai geamantanul. Cred că nici nu m-a văzut. Era, aşa, dusă pe gânduri. Să pleci de-acasă, nu e lucru tocmai simplu. Şi, pe urmă, mai era şi ceaţă. Vrea să lucreze acolo, jos, de bună seamă?”

„Da.”

„Hm! Mda, mda! Şi, pe urmă, şi lecţiile de pian. Dar treaba mai grea poate s-o facă, vezi bine, domnu’ doctor Bertling, când vine câteodată pe-aici.”

„Da, ocazional.”

„Aşa e. Mda, e greu, dar ce să-i facem? Şi cum vă pricepeţi de bine să cântaţi la pian! Când trec pe-afară şi cântaţi la pian, mă opresc uneori şi ascult.”

„Vrei să iei şi dumneata lecţii?” întrebă Barbara în glumă.

„Nee, asta nu se mai poate. Degetele mele sunt ţepene de tot şi încârligate.”

„Sau vrei să-ţi cânt ceva?”

„Ee, vă stânjenesc, de bună seamă, şi aveţi cu siguranţă ceva de făcut. Dar dacă vreodată, întâmplător…”