"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

Camerele erau mobilate ca mai toate odăile germanilor de-aici de sus. Peste rogojinile de paie erau întinse covoarele care fuseseră aduse, primele, din Tōkiō, pentru a fi puse în siguranţă. În camera de zi se aflau trei fotolii de nuiele, o măsuţă scundă, două poliţe cu cărţi; pe una din ele săreau în ochi volumele roşii ale almanahurilor Gotha; dedesubt erau celelalte cărţi, dosare şi clasoare. Păstra o ordine exemplară în lucrurile sale. Astfel încât amah, care locuia jos, la ţărani, n-avea prea mult de dereticat. Alături de uşile glisante, care duceau spre roka, era atârnată o oglindă, al cărei loc era, de fapt, în dormitor. Dar domnul Ziethen simţea uneori, de pildă în timp ce lucra la o traducere, nevoia de a se scula de pe scaun şi de a se studia, să zicem, făcând o plecăciune adâncă, oferind flori sau vreun alt cadou de preţ.

Pe perete, alături de poliţa cu cărţi, era atârnată o xilogravură japoneză colorată, de Utamaro, prima dintr-o serie. Pe celelalte – îi explică Ziethen – nu le poate pune pe pereţi, din păcate, întrucât sunt puţin cam libertine, deşi excelente sub raportul desenului şi al coloritului, ba chiar, după părerea sa, le întreceau vizibil pe cele expuse aici; xilogravura înfăţişa o pereche de îndrăgostiţi care şedeau într-o cameră, pe rogojini. Bărbatul o cuprinsese cu braţul pe fată, care după coafură şi îmbrăcăminte, era fără îndoială, o curtezană. Braţul celălalt nu se vedea. Şi Ziethen regretă încă o dată că subiectul celorlalte tablouri îi interziceau, din păcate, să atârne alături preţioasele xilogravuri, având în vedere caracterul pudibond al unora din oaspeţii săi.

„De ce? întrebă naivă Sabina, ce reprezintă?”

Ziethen tăcu misterios şi zâmbi.

Printre cărţile de pe poliţă se afla un vas grecesc cu desene în roşu.

„Cumpărat la Athena, preciză Ziethen şi se trase puţin îndărăt; e din anul trei sute cincizeci înainte de Christos.”

Era însă o imitaţie modernă, achiziţionată într-o piaţă din Salonic.

„Pot să-l iau în mână?”

„Hm – pe răspundere proprie!” spuse Ziethen.

Sabina îl luă de pe poliţă, dar, când privi partea din spate, îl puse repede, roşind, la locul lui.

„Să nu cumva să uităm scrisoarea!” spuse Ziethen.

„Aa, da, aşa-i – scrisoarea!”

Ziethen ieşi din cameră şi scoase scrisoarea din buzunarul demiului său cu reflexe roşiatice.

„Dragă Sabina, scria Anita Krämer, cu caligrafia ei ciudată. Îşi dăduse multă osteneală să-şi alcătuiască un scris „format”, dar acesta rămăsese banal, în ciuda mâhnirii ei şi a multiplelor eforturi făcute. La literele prelungite în jos, făcea nişte zorzoane caracteristice, nu ovale, ci colţuroase, şi pentru a permite să se evidenţieze specificul lor, Anita lungea trăsăturile până mult în jos. Uneori amesteca de-a valma litere gotice cu litere latine. Multe cuvinte erau subliniate, unele de două ori, şi Anita folosea cu predilecţie linia de pauză. Sabina imita asta în propriile ei scrisori şi intenţionase chiar să folosească aceste linii de pauză destul de des în romanul ei, mai cu seamă spre sfârşit.

„Dragă Sabina,

Îţi mulţumesc din inimă pentru după-amiaza petrecută la voi. A fost minunat! Hilda şi cu mine ne-am bucurat nespus să te revedem. Am obţinut slujbele şi lucrăm zilnic de la zece a.m. până la patru p.m. Ştii ce facem? Vindem baticuri de mătase japoneză, cu muntele Fuji pe ele, batiste cu flori de cireş şi alte suveniruri din mătase. Ε foarte amuzant – câştigăm de trei ori mai mult decât câştigă o secretară de la ambasadă sau de la consulatul general. Aprovizionarea o facem de la americani. După cum i-am scris şi Otiliei Beeskop, locuim într-un hotel de lângă Gara Centrală, şi în fiecare seară e agitaţie. De fapt nu ne e permis să avem dates²⁸ cu clienţii noştri, dar… Niciodată n-ajungem să ne culcăm înainte de ora unu. (Aici fusese şters un rând.) Dar despre asta mai multe verbal. Nu vreau să scriu nimic despre asta, fiindcă Ziethen o să desfacă cu siguranţă, scrisoarea, şi o s-o citească înainte de a o da mai departe!

Ascultă, tu!!! După cum i-am şi scris Otiliei, postul acela va fi aprobat, adică a şi fost aprobat – mărfurile sosesc în zilele următoare: apă de păr, apă de ras, creme, săpun – toate americane!! – salariul – două mii pe lună, din care şase sute merg pe hotel şi întreţinere. Vrei? Dacă da, trebuie să te decizi numaidecât. Azi încă! Iar mâine trebuie să vii la Tōkiō. Îţi păstrăm postul liber!

Din toată inima, a ta,

Anita.

P.S. Telegrafiază dacă accepţi! Hilda îţi trimite salutări; salută şi pe mama ta şi pe Bertling din partea noastră! Hilda are necazuri cu bătrânul, care nu are, însă, putere şi n-o poate aduce îndărăt de la job-ul ei. A.”

„Ei, le merge bine prietenelor dumitale?”

Ziethen amesteca un cocktail şi pusese două pahare pe masă.

„Da”, spuse Sabina şi privi, dezorientată, scrisoarea, încă nu se decisese. Atunci nu fusese decât o idee de moment din partea ei, pe care n-o luase defel în serios, spusă într-o doară, pentru a părea şi ea, în faţa celorlalte, independentă. Dar acum nu putea să plece aşa, netam-nesam, la Tōkiō. Mama! Oare Anita Krämer îl menţionase intenţionat pe Bertling şi pe mama împreună, în post-scriptum?

Vârî scrisoarea în buzunar, îşi scoase paltonul, dusă pe gânduri, şi se aruncă într-unul din fotoliile de nuiele. Dacă ar putea, măcar, să se sfătuiască în privinţa asta cu cineva! Ziethen – exclus!

„Un Martini, o îndemnă Ziethen, pe care doamnele pot să-l bea liniştite…”

Şi, după aceea, scoase la iveală câteva reviste, în care – după cum pretindea – scrisese articole despre antichitate, sub diferite pseudonime.

Prea inventiv nu era. Se umfla în pene, făcea pe grozavul. Caseta cu podoabe! Ziethen îi oferi Sabinei o broşă mongolă, care se asorta cu inelul cu turcoaze. Sporovăia precum cocoşul de munte, mereu pe acelaşi ton, fără variaţie, grosolan, fără echivoc. Dar pentru Sabina tonurile astea erau ceva nou. Dumnezeu ştie, probabil că ea considera comportarea asta grozavă şi o lua în serios. Era pe jumătate hotărâtă să nu fie o gâscă proastă şi să treacă examenul cu succes, în faţa prietenelor ei. Dar se răzgândi.

El făcu aluzie la un album cu fotografii foarte interesante. O să-l aducă numaidecât. Înainte de asta îi mai turnă un Martini, care i se urcă Sabinei la cap.

Sabina se duse cu gândul la scrisoare şi, deconcertată cum era, se puse deodată pe plâns, fără motiv. Poate că şi fotografiile contribuiseră la asta.

Ziethen o consolă. Nu întâmpină nicio dificultate. Însăşi Sabina, într-un acces de hotărâre subită, îl cuprinse pe după gât, cu braţele ei puţin cam lungi şi subţiri.

Ah, ce triumf mizer pentru Ziethen! După plecarea ei nu mai avu niciun motiv, absolut niciun motiv să se umfle în pene, în faţa oglinzii, şi să-şi mângâie cu impertinenţă barbişonul.

La rugămintea Barbarei, Bertling rămase la masa de seară; Sabina nu veni la timp. Aşteptară până aproape de nouă. Apoi Bertling se decise să se ducă acasă şi să meargă în sat cu barca lui – barca Barbarei o luase Sabina – ca să vadă dacă nu cumva Sabina e la familia Brandenburg sau la Otilia Beeskop.

Puţin mai târziu răsări luna şi Barbara, care adăstase în roka, ieşi afară. Când ajunse jos, lângă lac, având în faţă muntele Fuji, care plutea şi in reverse, pe suprafaţa luminată de lună a lacului, Barbara descoperi barca ei în golf. Era trasă la mal. Vâslele şi furcheţii, obiecte foarte căutate de hoţi şi de cei care voiau să întreprindă o călătorie de plăcere, se aflau pe fundul bărcii. Dar camera Sabinei era cufundată în întuneric şi când aprinse lumina văzu că era tot goală. Paltonul Sabinei lipsea.

Aşadar, unde era Sabina?

Barbara o luă de-a lungul lacului spre casa lui Bertling, până ajunse la ostrov; când se întoarse, din barcă lipseau vâslele şi furcheţii. Crime and Mystery? Măcar de-ar fi fost Bertling aici!

Sabina era în bucătărie şi mânca o tartină. Nu ştia, probabil nici ea, în ce hal era; Barbara se opri în pragul uşii. Părul Sabinei era ciufulit; coafura, care avea nevoie de îngrijire continuă, ca să nu pară în neorânduială, fusese răvăşită de vânt, şi Sabinei nici prin gând nu-i trecuse să şi-o aranjeze. Plânsese. Şedea în picioare, în faţa mesei din bucătărie, cu paltonul pe ea, şi mânca. Fireşte că o auzise pe mama ei, dar nu ridică ochii.

„Sabino, fetiţo, unde ai fost? De ce vii atât de târziu? Am fost îngrijoraţi din cauza ta!”

„Cine? Bertling şi cu tine?”

Sabina scutură braţul cu care Barbara o cuprinsese pe după umeri şi îşi întoarse faţa de la ea. Barbara se retrase câţiva paşi. Sabina însă mesteca aceeaşi îmbucătură uscată şi privea ţintă înainte, la oalele de pe stelaj. Când Barbara făcu o mişcare, Sabina îşi fixă ochii ei depărtaţi, aspri, spre fereastră. Teamă, nesiguranţă, înfruntare? Ce spusese? Tu şi Bertling?

Abia acum înţelese Barbara cuvintele şi tonul. Tu şi Bertling, jumătate familiar, jumătate dispreţuitor, ca un complice, ca un şantajist, ca un acuzator.