"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

Barbara îi dădu mâna.

„Noapte bună, dragă Barbara, noapte bună!”

O atrase la piept, dar abia îi atinse buzele. Ea se desprinse din braţele lui şi intră în casă.

Bertling îşi lăsă vâslele bărcii rezemate de zid şi o porni pe jos, spre casă.

„Noapte bună, Heinz!” murmură ea.

Obsesii? Da, reveneau, chiar dacă în altă formă decât înainte. Înainte era teama de păcat. Azi… să fi fost remuşcare? Sau teamă? Amândouă! Da, pentru prima oară regreta că – ei, n-avea niciun rost să înfrumuseţeze lucrurile şi să găsească vorbe mai blânde – că devenise infidelă. Acum şi locul ei era alături de Otilia Beeskop, de doamna Spittler şi de toate celelalte. Fireşte că era şi o deosebire; dar, în timp ce sta culcată în pat pe întuneric, cu ochii deschişi, i se păru că n-are niciun drept să reliefeze prea mult, acum, această deosebire. N-avea niciun rost să mai facă diferenţieri subtile şi să se ascundă după deget. Era şi ea „una” la fel cu celelalte şi nu putea să se înfăţişeze înaintea soţului ei.

În cameră era întuneric, dar printr-o crăpătură de la obloane se zărea lumina palidă a lunii. O cuprinse, fără niciun motiv, teama, aceeaşi teamă ridicolă ca atunci când văzuse „privirea”. Da, privirea – acum ştia precis, îi amintea de Fritz, de soţul ei. Era un semnal, un avertisment pe care-l ignorase. Ceva medieval, atavic, ceva ce nu se mai potriveşte cu vremea noastră. Era oare conştiinţa? Nervi supraexcitaţi, ar spune Heinz, nimic altceva, şi poate că avea dreptate.

„Nu trebuie să mă mai gândesc la asta, îşi spuse Barbara. Nu sunt, totuşi, decât nervii, frământarea că suntem descoperiţi, că totul devine acum altfel. Şi Heinz? Ah, el nu sprijină, ci se sprijină, se clatină chiar el însuşi, este nesigur şi melancolic. Sunt iar în situaţia de a mă baza doar pe mine. Să strângem din dinţi şi să înfruntăm totul. Suna cam descurajant felul cum o spusese Heinz, nu prea convingător…”

Şi, deodată, când văzu prin crăpătura oblonului lumina albăstruie a lunii, avu în faţa ochilor clipa când urma să se-ntâlnească din nou cu Fritz, în Germania. Poate că el o să fie acolo înaintea ei şi o s-o aştepte la sosirea vaporului. O să apară în faţa ei şi o s-o ia în braţe şi o s-o privească, cu aceiaşi ochi, cu aceeaşi căutătură.

Nu, acum Barbara aprinse lumina, se sculă şi se duse în camera de baie, luă o tabletă de dormit dintr-un dulăpior cu medicamente, pentru siguranţă mai luă încă una şi bău câteva înghiţituri de apă. Apoi se duse îndărăt în cameră şi se sui în pat. Se aşeză în aşa fel încât să nu mai vadă lumina rece a lunii, se strădui cât putu mai bine să se gândească la Waldorf, la concert, la doamna Spittler, la mâncarea de mâine de la prânz…

Apoi adormi.

Era încă întuneric când deşteptătorul sună în camera Sabinei. Se simţea obosită, atât de obosită, încât ar fi preferat să renunţe la planul ei. Se întoarse pe partea cealaltă şi fu cât pe-aci să adoarmă din nou. Atunci se gândi că, dacă rămânea aici, peste puţine clipe va trebui să dea ochii cu mama ei. În afară de asta, şi scrisese scrisoarea.

Se sculă încetişor, aprinse lumina şi se îmbrăcă. Se pieptănă în camera ei, nu ca de obicei în baie. Astăzi renunţă să se mai spele pe faţă şi pe dinţi. Pasta de dinţi, săpunul şi prosopul erau jos, în baie. Nu-i nimic, o să-şi cumpere altele noi la Tōkiō, în magazinul ei. Iar mâine o să poată dormi mai mult. Abia la zece trebuia să fie la magazinul universal.

Fu gata repede, puse în valiză fotografia tatălui el pe care o luase de pe pian aseară, în timp ce mama şi Bertling erau plecaţi. Mamei nu-i mai trebuia fotografia; îl avea doar pe Bertling.

Pe scară îşi aduse aminte că uitase ceva. Se mai duse o dată îndărăt şi, scoase de sub cearşafurile din geamantan un caiet albastru de dictando, pe a cărui etichetă scria Jurnalul Sabinei Haffner, subliniat de două ori, o dată gros şi o dată subţire. Apoi încă un caiet mai gros, pe care sta scris Acount şi în care nu erau scrise decât câteva pagini. Puse ambele caiete deasupra, în valiză, alături de fotografia tatii. După care, plecă.

Afară găsi, rezemate de casă, vâslele şi furcheţii lui Bertling, iar în golf, alături de barca lor se afla barca lui.

„Aşadar, ăsta e răspunsul lor, se gândi ea? acum o fac pe faţă, fără menajamente.”

Dar Sabina, n-avea oare, chiar niciun fel de vină?

Pe lac plutea încă ceaţa şi ea acostă pe malul celălalt într-un loc greşit. Lăsă, în barcă, lopeţile şi furcheţii. O să găsească el, Bertling, barca! Se duse la staţie şi plecă cu primul autobuz la gară şi cu primul tren la Tōkiō. Nu avea de gând să-şi irosească aici, fără folos, cei mai frumoşi ani ai ei. Departe de ea gândul ăsta. Şi Ziethen? Nici nu voia să se gândească la asta. N-are să-i povestească nici Anitei cele întâmplate. Ar spune amândouă că e o gâscă proastă. Încrederea ei în Anita Krämer şi în Hilda Pohl începea să se clatine.

Când Barbara se trezi, lumina se filtra prin crăpătura obloanelor, dar nu mai era lumina palidă a lunii, ci soarele, iar în faţa patului aşteptau Wolfram şi Ulli, în pijamale de flanelă; spuneau că le e foame şi că ar vrea să mai vină un pic în pat, la mama. Barbara se uită la ceasul deşteptător, pe care nu-l auzise. Era ora opt, un ceas mai târziu ca de obicei. Îi trimise pe băieţi la Sabina.

„Albiniţa nu-i aici” spuse Ulli.

Nu-i aici? Barbara împinse unul din obloanele de la fereastră într-o parte, astfel încât soarele strălucitor năvăli, luminos, în cameră. Îşi puse repede capotul pe ea şi se duse în bucătărie. Sabina nu era acolo, deşi azi era rândui ei. Camera Sabinei era goală, patul nefăcut. Sabina lăsase dezordine în urmă. Pe masa Sabinei se afla o scrisoare.

„Dragă mamă”, scria cu caracterele ei drepte care o porneau, spre sfârşitul rândurilor, în jos, „aseară am fost puţin cam repezită şi, cum îţi poţi închipui, eram agitată. Nu mai pot suporta – pur şi simplu nu mai pot. Sunt încă prea tulburată pentru a scrie mai multe, pentru a lua o atitudine. Dar nu pot suporta să mai rămân. Mâine dimineaţă plec la Tōkiō. Nu mai e nevoie să-ţi faci griji din cauza mea. Nu vreau să vă stau în cale. Cred că asta e cea mai bună soluţie pentru mine şi pentru voi.

Nu-ţi port pică pentru nimic şi îţi mulţumesc pentru faptul că te-ai îngrijit atâta de mine în ultimii ani. La Tōkiō am să-mi iau o slujbă.

Rămâneţi cu bine toţi – Sabina”

Aşadar, Sabina nu purta pică pentru nimic şi, oricum, găsea cuvinte să-i mulţumească mamei ei, nu cu înflăcărare, dar, oricum, nu era nerecunoscătoare şi se bucura, de bună seamă, un pic de faptul că scrisese cu atâta înţeleaptă cumpătare! Era destul de îngăduitoare din moment ce nu lua poziţie faţă de nemaipomenita comportare a mamei. „Rămâneţi cu bine toţi, linioară de pauză, Sabina!”

Barbara aruncă scrisoarea pe masă şi se duse jos. Luă deşteptătorul din mâna copiilor, care încercaseră să-l desfacă; şi cum nu izbutiseră, potriviseră limbile la altă oră. Apoi deschise obloanele de la ferestre şi văzu că lipsea fotografia lui Fritz. Nu mai era pe pian.

Barbara îşi fixase în ziua când Sabina era, iniţial, de rând la bucătărie, câte două ore de pian, dimineaţa şi după-amiaza; dimineaţa de la zece la douăsprezece, la douăsprezece şi jumătate luau de obicei masa. Astăzi o luară mai târziu. Era unu şi jumătate când se aşezară să mănânce şi cei doi copii veniră la masă fără a fi măcar spălaţi ca lumea. Abia se apucase Barbara de clătit vasele, când Sibyla Wangendorf se şi înfiinţă somnoroasă, spunând:

„Bună ziua, doamnă Haffner, mama vă trimite salutări şi întreabă dacă n-am putea încerca Sonatina de Mozart, pe care a învăţat-o Beatrice de curând.”

Barbara îşi scoase şorţul şi se duse în cameră. Fireşte că nici vorbă nu putea fi ca Sibyla să înceapă Sonatina de Mozart. Barbara rămase la cântece populare şi exerciţii pentru digitaţie. Şi, în timp ce Sibyla cânta game şi acorduri, Barbara făcea, în bucătărie, cafea şi prăjea, pentru cei doi băieţi, pâinea care era atât de umedă şi de prost coaptă, încât nu putea fi mâncată aşa cum venea de la brutărie. Din bucătărie, striga adesea dincoace, în cameră:

„Sibyla, încalecă degetele mai bine! Mai rar! În ce tonalitate eşti iar?”

Sibyla nu avu parte de prea multă bucurie de pe urma orei de pian şi fu fericită când Barbara îi dădu drumul cu câteva minute mai devreme decât de obicei. Când îşi luă rămas bun, întrebă:

„Sabina nu e aici?”

„Nu, e la Tōkiō şi, deocamdată, o să rămână acolo. Şi-a găsit de lucru.”

„Sabina?” spuse Sibyla cu glas fornăit.

„La revedere, Sibyla! Si-bemol major, mi-bemol major şi la-bemol major, încă o dată. Gamele cromatice cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă, separat. Şi spune-i, te rog, mamei tale că, deocamdată, nu e cazul Sonatinei de Mozart! Poate la anul.”

Sibyla o luă din loc cu inima grea, aşteptând cu frică să vadă ce-o să spună mama, când, în loc de Sonatina de Mozart, o să exerseze doar game şi Cântec de Zuccalmaggio, care avea un nume ciudat ce se scria altfel decât se pronunţa. Cu puţin înainte de a ajunge în sat, o întâlni pe doamna Beeskop. Sibyla îi povesti că Sabina lucrează acum la Tōkiō, la care doamna Beeskop tăcu o vreme, apoi spuse nedesluşit şi numai pentru sine:

„A început cu barba!” Apoi adăugă, nu tocmai în conformitate cu adevărul:

„De altfel, ştiam demult.”

Bertling mâncase la prânz în sat, la familia Streusand, şi avusese apoi o discuţie cu tatăl elevului său. „Auxiliarul” Streusand din „serviciul auxiliar” îi spuse că fiul său, Jürgen, ar vrea să lucreze la Tōkiō, să meşterească aparate de radio. Lui personal îi era perfect egal. Dacă băiatul nu mai voia să înveţe, atunci n-avea decât s-o lase baltă. Era destul de mare pentru a-şi da seama de valoarea unei educaţii.