Zilele începeau cu negura aşternută peste lac şi peste casele din sat, unde devenea una cu fumul focurilor de lemne din faptul zorilor. Era frig, iar pe ogoarele ţăranului Schöppe căzuse brumă. Dar încă nu dăduse îngheţul. Drumurile erau uscate, întrucât taifunurile încetaseră; iar acum, după toate probabilităţile, n-avea să mai plouă o lună încheiată, până cu puţin înainte de Crăciun, când va cădea prima zăpadă, care se va topi, însă, repede.
Pe muntele Fuji era de-acum zăpadă; căzuse cu câteva zile înainte, în timp ce jos, la lac, ploua. Când norii de ploaie porniră să se împrăştie, se zări, printr-o spărtură, vârful lui Fuji, acoperit de o învelitoare de zăpadă strălucitoare, străvezie, albă, de un alb care-ţi lua ochii. Copiii fură primii care văzură piscul înzăpezit şi şi-l arătară unul altuia, chiuind de bucurie. Căci acum era sigur că şi anul acesta vor avea Crăciun, fapt de care se cam îndoiau, după unele convorbiri cu Bertling. Slavă Domnului, scăpaseră de grija asta, iar Bertling, care părea să fie surprins, deoarece nu prevăzuse în calculele sale posibilitatea ca şi anul acesta să fie Crăciun, trebui să-şi corecteze punctul de vedere.
Jos, la poalele munţilor şi de jur-împrejurul lacului, drumurile erau uscate şi puteai colinda acum, în cea mai frumoasă epocă pentru drumeţie, de pildă pe drumul ce pornea din spatele casei lui Bertling, până la poienile de sus şi, dacă mai aveai timp, până la creastă, de unde se vedeau, prin aerul limpede al toamnei, cam la o sută de kilometri distanţă, Alpii japonezi, care aveau, şi ei, cuşme de zăpadă.
Barbara tăcea. Se zgârcea la vorbă, mai ales în ultima vreme, iar Bertling avea impresia că asta începuse din seara când văzuse privirea aceea pe fereastră. De aceea devenise el mai locvace.
„Uite, Barbara, planta asta roşie, agăţătoare, care se răsuceşte ca o spirală în jurul copacului! Asemenea culori zău că nu există la noi acasă. Ca şi cum natura de la noi ar fi mai reţinută, mai distinsă. Dar cele două culori de colo! Alea sunt ca un ţipăt. De altfel, eu, unul, nu pricep cum poate cineva, care a văzut toamna asta, să mai considere toamna drept alegorie pentru epoca de declin a vieţii. Toamna vieţii – auzind asta, te gândeşti la popoare sau chiar şi numai la oameni care au trecut de floarea vârstei. Dar cum stau lucrurile cu toamna asta de aici? Nu te încântă aici toamna, cu mult mai mult decât primăvara? Natura se împodobeşte. Şi de ce – dacă e îngăduit să presupui o anumită finalitate în natură? Podoaba nu poate fi, de bună seamă, decât o incitare la dragoste. Dar există, totuşi, şi o contradicţie: pădurea moare, adoarme. Zău dacă mai înţeleg ceva din asta. La noi, în Germania, toamna nu este atât de provocatoare, atât de zgomotoasă, de policromă, de ţipătoare. Cea de-aici este ca un apus de soare la tropice, cu surle şi tobe. În schimb, toamna noastră e ca o cufundare lentă într-un amurg neguros. Îţi aminteşti cum pictează Bruegel toamna? Trebuie să te uiţi odată în ediţia Piper, pe care o are Waldorf. Pur şi simplu te cuprinde spaima. Te cutremuri până-n măduva «paralelor»26 ca să folosesc calamburul banal al lui Ziethen. Întoarcerea turmelor de Bruegel este înfiorătoare. Chiar dacă n-ar fi decât muntele din partea dreaptă a planului din fund, cu pereţii lui prăpăstioşi zugrăviţi în cenuşiu, cafeniu şi negru, de-ţi zici că parcă este de fier; şi, îndărătul lui, norii de zăpadă negri-albăstrui. Iar în faţă, în stânga, se află un pom golaş; şi, pe o cracă golaşă, stă un corb. Craca aia golaşă! Dar aici totul e altfel. Nu lipsesc nici tonurile sumbre, fireşte că nu; dar soarele străluceşte, limpede şi uscat, şi nu există asemenea nori de zăpadă negri-albăstrui, care te înspăimântă. Acum mă gândesc şi la un alt tablou al toamnei; unul de Francesco Cossa, expus la Berlin: o culegătoare de struguri, într-o rochie roşiatică, cu sapă, lopată şi viţă de vie. Numai că toamna noastră de-aici, de sub Fuji, este mai zgomotoasă, iar eu, unul, aş prefera să vină ceva mai potolit.
De altfel, cunoşti pasajul din Poezie şi adevăr, unde autorul ţine judeţ asupra oamenilor care s-au săturat de schimbarea culorilor în diferitele anotimpuri, şi în special asupra unuia, care ar vrea ca primăvara să fie o dată, pentru variaţie, roşcată în loc de verde? Cunoşti pasajul, nu-i aşa? Mda, de fapt nici nu e nevoie să-l cunoşti; uite, acum iar am sporovăit tot timpul despre toamnă şi, revin mereu la literatură şi la tablouri. Dar tu, tu treci prin peisajul ăsta, la fel ca mine, şi vezi totul mai primar; ba da, o faci, numai că n-o spui; dar o simţi. În schimb, eu ajung mereu la lucruri derivate din altele, la o trăire de «mâna a doua». Fără vlagă dacă e să fiu sincer; împovărat, îmbolnăvit de paloarea gândului.”
Şi Bertling deveni melancolic şi tăcu.
Doamna Beeskop, Otilia Beeskop, găsi un pretext. Pentru a face o vizită pe partea „singuratică” a lacului, unde locuiau Barbara şi puţinii ei vecini. Mai întâi se duse la Schöppe, căci nu se ştie niciodată dacă nu iese, totuşi, ceva din asta.
Tocmai azi se apucase să repare groapa pentru bălegar. Aducea bolovani de lavă, dintr-o grămadă de pe marginea drumului, şi îi potrivea pe marginea surpată a gropii. Bolovanii avea să-i lege ulterior între ei cu mortar. Otiliei Beeskop îi veni destul de greu să se oprească lângă el şi să întrebe, dacă a băgat în magazie recolta de ridichi.
„Da, de-o săptămână.”
„Zău, domnule Schöppe, dumneata ai mereu ceva de lucru!”
„Ei, acu’ nu mai e chiar atât de mult. Acu’ nu mai am decât să bag la beci cartofii şi morcovii şi să tai lemne pentru iarnă, până nu se pune pe ninsoare. Că pe urmă e prea târziu.”
Astăzi Schöppe nu e chiar atât de monosilabic, iar Otilia e cuprinsă de speranţă.
„Nu mai face aşa pe modestul, domnule Schöppe! Căci noi, ceilalţi de aici, de sus, ce facem? Lenevim cu toţii, vezi bine, şi pretindem că aşteptăm să fim transportaţi în Germania. Acum trebuie să renunţ, din păcate, şi la picul de scris la maşină pe care l-am făcut până nu de mult. Mă dor ochii.”
„Mda, doamnă Beeskop, e rău când cineva are ceva la ochi. Atunci de bună seamă că nu mai poţi să lucrezi. Dar mulţi alţii sunt, cu toate astea, harnici. Doamna Haffner munceşte foarte mult. Mereu lecţii de pian! Oare cum poate cânta cineva aşa de frumos! Iar domnu’ Waldorf scrie o carte…”
„Dar toţi ăilalţi, domnule Schöppe? Uită-te, de pildă, la Bertling şi la Sabina!”
„Bertling repară casa şi sparge lemne, când nu face lecţii cu şcolarii.”
„Aşa, aşa? Şi se duce des alături, nu?”
Schöppe căra un bolovan de lavă, greu, pe care-l rezemă de marginea surpată a gropii pentru bălegar, îşi suflecă mânecile şi Otilia Beeskop nu-şi putea lua ochii de la muşchii lui vânjoşi. Îşi aranjă taiorul, cu o mişcare îndemânatică, aşa ca să se boltească un pic peste sânii ei plaţi, care fuseseră comparaţi cândva, într-o vorbă de duh, cu puntea de aterizare a unui portavion, iar, cu mâna cealaltă, îşi potrivi puţin părul ciufulit, dezgolindu-şi ceafa.
„Nu, nu-i chiar atât de des pe-acolo; doar când e ceva de făcut.”
Otilia Beeskop se opri în loc, şi se urcă, îndrăzneaţă, pe bolovanul de lavă, aflat la marginea gropii. Că doar nu era chiar atât de bătrână, ca să nu poată face pe sprintena? Schöppe trebui să aducă mai multe blocuri de lavă; ba chiar ridică şi cără în braţe unul pe care ar fi putut foarte bine să-l dea de-a dura până la locul lui. Trebui totuşi să-l lase iar jos, dar asta nu-i conveni. Doar nu era om bătrân şi putea căra cu braţele fleacul ăsta de piatră! Mai încercă o dată, se lăsă în genunchi, îl apucă de parcă ar îi vrut să-l zdrobească la piept, apoi îşi luă avânt şi iată-l, cu el, în picioare. Merse, clătinându-se, cu paşi mici, spre groapă şi-i dădu drumul să cadă chiar lângă Otilia Beeskop, încât bolovanul pe care stătea se cutremură.
„O să te betegeşti ridicând, Schöppe!”
„Am ridicat eu şi pietre mai grele.”
Şi se mai duse o dată la grămada de bolovani, iar Otilia făcu diferite comparaţii. Da, Schöppe era un om primitiv, aproape un animal. Avea fruntea teşită, iar chipul îi era roşu. Şi nu ştia nici cine era Mesalina. Dar avea muşchi de fier şi era bărbat. N-avea nevoie de loţiune de păr, iar pentru a-şi dovedi forţa, nu trebuia să-şi lase barbă.
„Mda”, spuse Otilia oftând, îşi mai potrivi o dată taiorul, apoi sări jos de pe piatră, cu un salt lung, încât fusta i se ridică deasupra genunchilor. „Hai să mă duc mai departe, la Barbara. La revedere, domnule Schöppe!”
„Deh, atunci la revedere!” spuse el şi se odihni. Îşi aprinse pipa şi privi în urma ei.
Ţăranul Schöppe căra pietre; dar când Otilia se îndreptă spre casa Barbarei, îl văzu pe Bertling, ridicând dintr-un căruţ o sobă grea de tuci, pentru cărbuni.
„’ziua, Bertling! strigă ea, cari o sobă?”
„Ai ghicit!”
Şi apucă soba cu amândouă mâinile, întocmai cum apucase ţăranul Schöppe bolovanul, încercând s-o ridice şi s-o care în casă. De fapt, nu erau decât câţiva metri; dar, chiar după primul pas, o lăsă jos. Era congestionat la faţă şi vinele de pe frunte i se umflaseră. Încă o dată! Dar sportivul Bertling îşi supraevalua forţele. Cu toate că-l priveau două femei, Barbara şi Otilia Beeskop, fără a o mai pune la socoteală pe Sabina, care ieşise din bucătărie în halatul ei gri – trebui să renunţe şi să rostogolească soba, pe muche, până în roka. Acolo, soba putea să stea deocamdată, sub streaşina acoperişului. În casă o va urca atunci când va veni vremea încălzitului; peste vreo două-trei săptămâni. Bertling îşi pune pulovărul, pe care-l lăsase în cărucior, şi intră în casa, unde Otilia stă de vorbă cu Barbara. Otilia şade pe braţul fotoliului şi este mult mai vioaie şi mai sprintenă. Migrena pare să-i fi trecut. Dar ea se cunoaşte bine şi ştie, că o rândunică nu aduce primăvară. A pus picior peste picior şi, dacă te aşezi pe divan, ca Bertling, în unghiul potrivit… Dar ea nu vrea să facă impresia unei persoane frivole şi-şi trage fusta în jos, după ce a observat privirea lui Bertling, ca şi pe cea a Barbarei, care are din nou o cută mică între sprâncene.
Otilia ţine în poală cele două pulovăre, împletite trei pe dos şi două pe faţă, care urmează să fie probate mai pe urmă. Îşi exprimă într-una temerea, să nu fie răscroiala de la gât, cumva, prea mică.
„Şi gulerul rulat? Arată foarte drăguţ, fireşte, dar o veni oare bine? Sabina ţi-a povestit, desigur, că Anita Krämer şi Hilda Pohl lucrează acum la Tōkiō!”
„Aa, asta am uitat să-ţi spun, mama…”
Sabina se face roşie toată şi îşi dă cu părerea că ar fi vremea să vadă de cafea. Otilia Beeskop clatină din cap, de parcă ar vrea să spună că nu mai înţelege generaţia asta tânără.
„De altfel, nu din cauză că voiau să-şi ia în primire posturile la Tōkiō, şi-au întrerupt atât de brusc şederea la doamna Brandenburg, ci pentru că doamna Brandenburg le-a dat afară. Din câte am auzit, s-au încartiruit – da, ăsta e termenul adecvat – într-un hotel din Tōkiō. Nu pricep, cum pot îngădui părinţii lor una ca asta!”
„Ce să facă? întrebă Bertling, până şi Jürgen Streusand, care abia a împlinit şaptesprezece ani – ei, nu m-a concediat chiar, dar mi-a dat să înţeleg că acum vrea să facă şi el ceva ca lumea. Ar fi auzit că, la Tōkiō, unuia care se pricepe puţin la radiofonie îi e uşor să găsească o muncă bine plătită. Şi pe urmă, un pic de comerţ la negru, cu aparate de radio americane sau cu ceva asemănător. Sunt convins că mai mult de patru săptămâni n-o să mai reziste la lecţiile mele. Apoi o să plece la Tōkiō. Şi doamna Wangendorf n-o să mai aibă atunci niciun motiv să evite să stea de vorbă cu doamna Streusand, la distribuirea alimentelor. Dimpotrivă, va trece numaidecât de la Sibyla, Beatrice şi Richard Wagner la Jürgen Streusand şi va fi stăpână pe teren.”
„Nu înţeleg, Bertling, cum poţi vorbi cu atâta uşurinţă despre asta! Nu-ţi mai drege atâta vocea, ci fii şi dumneata o dată serios, aşa pentru variaţie! Nu înţeleg cum dumneata, ca pedagog – o, acum iar râzi – cu dumneata, pur şi simplu, nu se poate sta de vorbă! Nu vreau să mă amestec în chestiuni care nu mă privesc, dar – vorbind în general – e totuşi exact la fel ca după primul război mondial, atât cât ne mai putem aminti de el: neglijarea completă a generaţiei care se ridică. Doamne, să trebuiască să mai trecem încă o dată prin toate astea!”
„Vrei zahăr?” întrebă Barbara.
„Da, te rog!” spuse Otilia, deşi abia se servise din belşug din rarul aliment.
„Nu, mulţumesc!” spuse Bertling.
