„Nici nu ştii cât mă bucură această observaţie! Da, dacă poţi pune de acord arta şi viaţa! Trebuie s-o faci, nu poţi altfel! Acum sunt într-o dispoziţie mai blândă, Barbara, şi vreau să-mi iau rămas bun. Uită-te la Sabina, care n-a auzit nimic din toate astea şi care se întreţine cu domnul Poirot, dacă am ghicit bine?”
„Da, dar… când ai citit multe chestii de-astea, ştii încă de la mijloc cum o să se termine, afară de cazul când Agatha Christie găseşte din nou un sfârşit cu totul neverosimil.”
„Noapte bună. Barbara, şi noapte bună, Sabina!”
Când Waldorf ajunse la capătul promontoriului, din casa Barbarei răzbătură până la el sunetele pianului, dar nu ceea ce aşteptase, ci „muzică neadevărată”; creştea şi se încâlcea în disonanţe şi se umfla. Se părea că trebuie să se producă o catastrofă, că ea înainta pe acorduri primejdioase, pe un teren nesigur, care se clătina, apoi totul se curmă. Nu mai auzi sfârşitul. Sunetele se pierdură, înghiţite de aerul umed şi greu, de ceaţă, de lac, de întuneric.
Şi, aşa cum un sfânt îl înfruntă, cu crucea, pe Satan, Waldorf repetă versetul din cartea de cântece bisericeşti:
„Doar nu eşti tu stăpânul,
ce toate vrea să-mbine,
la cârmă este Domnul,
conduce toate bine”
Colonelul von Arnim îşi anunţase vizita la Waldorf. Era o după-amiază noroasă fapt pentru care el veni destul de devreme, întrucât nu avea a se teme de lumina vie a soarelui. Waldorf se afla cu Bertling pe malul lacului, când auziră barca cu motor, pe care o porni Arnim. Bertling întrebă la ce oră e invitat Arnim; căci era abia trei şi jumătate.
Waldorf răspunse că nici nu-i trecuse prin minte să-l invite pe Arnim la o oră anumită. „Oamenii de asemenea rang anunţă doar că vin la alde noi.” Bertling nu ştia dacă Waldorf se referise prin rang numai la „colonel” sau înţelesese altceva, ce depăşea cadrul protocolului. Oricum, interpretă totul într-un sens mai larg, când caracteriză explicaţia lui Waldorf cu privire la etichetă:
„Eroii şi cultul eroilor!”
„Spui asta cu multă uşurinţă, Bertling. Dar faţă de oameni ca Arnim, noi nu suntem decât nişte pitici, şi asta ar recunoaşte-o chiar şi doamna Brandenburg.”
„Waldorf, iar cochetezi cu modestia dumitale. Şi, întrucât deunăzi ai vorbit nu tocmai neinteresant despre modul meu de viaţă, îmi iau azi îngăduinţa să remarc că, în cinstea lui Arnim, ţi-ai pus un costum bleumarin, o pălărie à la Homburg, cu siguranţă un Stetson – şi ce văd?! din buzunar se zăreşte astăzi pince-nez-ul cu ramă de aur. Cred chiar că ţi-ai tuns şi barbişonul, ceea ce îmi aduce aminte că ieri l-am văzut pe Ziethen, care arată ca un faun sălbăticit. Eu, care m-am hotărât abia după îndelungă chibzuială să-mi pun o cravată şi, în locul comodului pulovăr, o vestă – stau alături de dumneata ca un simbol al vremurilor noi, al epocii în care dispar toate rangurile. Şi când m-o vedea domnul colonel von Arnim aşa, fără pălărie şi baston şi fără toate accesoriile parafernale ale unui burghez bine îmbrăcat, o să-şi închipuie că acest costum al meu e o demonstraţie şi că o să-l bat acum pe umăr, şi o să-i spun «Ei Arnim, iată-te!» În ciuda costumului dumitale festiv, dragă Waldorf, o să trebuiască să ne deplasăm acum, dând din braţe, pentru a-l pilota pe oaspetele dumitale spre golful nostru, întrucât se-ndreaptă într-o direcţie greşită şi, urmând cursul acesta, va acosta în golful Barbarei şi nu la noi.”
Dar nu izbutiră să atragă atenţia lui Arnim şi merseră pe malul lacului până la vârful istmului, unde acesta îşi şi trăsese barca pe ţărm.
Le veni în întâmpinare, înalt, subţire şi aplecat înainte. Se sprijinea în baston. Capul era înfipt pe un gât lung şi se părea că gâtul e prea subţire pentru cap. Purta ochelari fumurii şi, cum nu încerca să deschidă buzele nici când vorbea, ci pronunţa fiece cuvânt cu dinţii strânşi, amintea de o mască rigidă, care se clătina pe un corp subţire ce umbla pe picioroange.
În camera de lucru a lui Waldorf găsiră o măsuţă cu ustensile pentru fumat şi o măsuţă de servit, mică, pregătită pentru ceai. Atmosfera nu era chiar atât de solemnă, cum se temuse Bertling. Tomako aşezase pe ea prăjituri şi, când dădu cu ochii de ele Bertling îşi aminti de o oră liniştită, pe povârnişul muntelui, sub cerul albastru, îşi aminti de o gustare în aer liber, în cursul căreia fusese vorba de Tomako şi de prăjituri. Tomako le servi cafea tare. Apoi fu adus pe masă un coniac, dar, la recomandarea lui Bertling, băură cu toţii Waldorf Special, un cocktail inventat de Waldorf, făcut din Bitter de Shanghai, rom şi whisky, al cărui gust sec – Waldorf era amator de lucruri amărui: shibui – fu sporit prin adăugarea unei măsline negre.
„Şi acum – spuse domnul von Arnim, trăgând dintr-o ţigară de foi Alhambra, oferită de Waldorf – o să ascultăm cu plăcere ceva din istoria bizantină a dumitale.”
Pregătindu-se în acest scop, îşi deplasă fotoliul în aşa fel, încât să-l poată vedea bine pe Waldorf.
Îşi lăsă capul pe spate şi ascultă.
„În ce priveşte istoria imperiului bizantin, domnule colonel, spuse Waldorf, făcând o uşoară plecăciune de pe scaun, am manuscrisul aici şi nu mai e nevoie să amintesc că, în afară de Bertling, nimeni n-a văzut până acum acest manuscris. Ε încă un fragment, şi nu-mi place să arăt fragmente. Fragmente, aforisme, torso-uri, frânturi de gânduri, schiţe – produse ale unei epoci slăbănoage, ale…”
„Domnule colonel, îngăduiţi-mi să-l întrerup pe Waldorf cu un strigăt puternic de avertizare. În câteva secunde o să ajungă iar la secolul al nouăsprezecelea şi atunci nu mai e chip să-l opreşti. N-am mai auzi nimic, azi, despre imperiul bizantin, dacă nu l-am soma acum energic să treacă la obiect. La obiect, Waldorf!”
„Fie, zâmbi Waldorf, îţi mulţumesc, Bertling. Am putea alege din istoria bizantină diferite episoade; dar nu ştiu care din ele oferă o bună perspectivă asupra epocii. Am înaintat cu lucrul până la începuturile dinastiei macedonene, deci până la sfârşitul secolului al nouălea, şi, cu asta, am ajuns cam la mijlocul lucrării. Dar ce să citesc? Despre însemnătatea oraşului Constantinopol? Dacă ar fi de faţă Ziethen, fiinţa asta ahtiată după ceremonii ar trebui să creadă, fireşte, în ea; dar noi ne putem îndrepta atenţia spre alte teme. Despre biserică şi tagma călugărilor? Despre diplomaţia romeică? Despre importanţa lui Bazileus? Sau să insistăm asupra problemei: ce era în fond imperiul bizantin? Ce forţă, ce idee îl ţinea unit? Sau foarte interesant: administraţia în imperiu: administraţia militară a aşa-ziselor teme; chestiunea agrară; îmi dau seama că, pornind de la o temă, e imposibil să străbaţi întregul continent al istoriei bizantine.
S-ar putea vorbi bunăoară, foarte general, despre probleme ca, de pildă: cum a putut acest imperiu, bântuit necontenit de loviturile soartei, să reziste aproape o mie de ani asaltului celor mai puternice forţe? Ostrogoţilor, hunilor, vandalilor, slavilor, perşilor, arabilor, bulgarilor, ruşilor, ungurilor – ah, şi cu asta încă n-am terminat enumerarea. Sau să vorbim despre acea cultură rafinată, cu toate slăbiciunile epocii moderne? Iconoclastia vreau s-o trec sub tăcere; asupra acestei teme am insistat, odată, nepotrivit de mult şi doamna Brandenburg m-a pus, pe bună dreptate, la punct, mai înainte de a fi putut să-i rectific erorile; în primul rând aceea că lupta contra icoanelor ar fi fost o mişcare ostilă artei. Eu aş fi spus absolut dimpotrivă. Numai că oamenii nu mai voiau icoane şi zugrăveau peste ele naturi moarte, picturi de gen. Un fapt surprinzător! Să fie asta o blasfemie? Ignorare a forţelor inerente artei? Sau poate că ambele interpretări sunt concepute prea mult din perspectiva epocii noastre, oricât de seducătoare ar putea să ne pară?”
Nimeni nu-i răspunse lui Waldorf, care îşi scoase acum, din buzunarul de la piept, pince-nez-ul de aur şi şi-l puse pe nas. Apoi, fără a se ridica de pe scaun, întinse mâna spre birou şi trase spre el trei clasoare grele, pline: manuscrisul. Îl puse pe genunchi şi privi, aşteptând, spre colonelul von Arnim, care îşi ţinea o mână la frunte, umbrindu-şi ochii şi acoperindu-şi cu ea cicatricea ce-l desfigura.
În clipele de tăcere ce urmară, nici Bertling nici Waldorf nu erau lămuriţi dacă colonelul nu adormise în timpul lungului discurs al lui Waldorf; căci ochii îi erau mascaţi de ochelarii fumurii.
„Îmi îngădui, domnule Waldorf, începu el, să intercalez o observaţie care îmi stă de câtva timp pe limbă: Dumneata eşti anticar şi ai chiar o faimă internaţională în domeniul artei asiatice răsăritene. Nu, nu te apăra! Aşa mi-ai fost descris de oameni competenţi. Dar nu văd nimic oriental în casa dumitale. Pe pereţi, tablouri; aici un Vermeer – e un Vermeer, nu-i aşa?”
„Tabloul i-a fost atribuit multă vreme”, şi când văzu că Arnim tace, Waldorf adăugă: „Acum, fireşte, e considerat de cei mai mulţi ca fiind al lui Pieter de Nooch.”
„Aici un de Nooch, continuă Arnim, de parcă nici nu fusese întrerupt, iar colo un olandez din aceeaşi epocă; o Marină, şi în acest caz pot deduce care e singurul pictor de marine cunoscut, din aceea epocă; poate van de Velde?”
„Willem van de Velde cel tânăr, domnule colonel.”
„Pe pereţi – cărţi, şi – ei da. Un covor oriental; singurul obiect din métier-ul24 dumitale est-asiatic. M-aş fi aşteptat, totuşi, măcar la câţiva Buddha sau Kwannoni de bronz sau auriţi, la un tablou-rulou japonez sau chinezesc, pe perete, şi, în lipsa acestora, la o colecţie de Netsuke. Când colo – nimic din toate astea! Iar dumneata, personal, scrii o carte, nu despre arta din Asia orientală, despre care ştii atât de multe, ci despre istorie şi, încă, despre Bizanţ.”
Arnim lăsă braţul în jos, pe rezemătoarea fotoliului, şi-l privi pe Waldorf. Acesta avea cele trei clasoare în poală, iar sumarul primului volum era deschis în faţa sa, un sumar care consta doar din cuvinte-cheie şi din numere de pagini, aşternute în fugă. Îl închise în timpul cuvintelor rostite cu pauze şi calculat, de Arnim, şi îşi împreună mâinile deasupra manuscrisului.
„Domnul colonel abordează aici o temă – Bertling îl observă cu satisfacţie pe Waldorf, cum i se adresa când cu pronumele de politeţe, când cu titlul – domnul colonel abordează aici o temă care pătrunde adânc în viaţa personală.”
„Nu era o întrebare, domnule doctor Waldorf; doar o constatare, la care nici nu aştept, de altfel, un răspuns.”
„N-am vrut să mă eschivez de la explicaţie. Întrebarea dumneavoastră vizează două teme diferite. Prima: faptul că nu vedeţi aici artă asiatică orientală stă în legătură cu împrejurarea – vreau s-o reduc la o formulare laconică, împotriva căreia se pot obiecta multe prin acest laconism – că eu, unul, acord artei o influenţă mai mare asupra vieţii, decât vrea s-o exercite arta est-asiatică, decât o poate exercita. Şi, în afară de asta, sunt european: simt şi gândesc europeneşte. Pot preţui arta Asiei orientale; dar nu pot trăi cu ea şi din ea. Faptul, însă, că scriu istorie şi, încă, despre Bizanţ? Da. Aici ajungem la întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună fiecare: ce este istoria? Ce aşteptăm de la ea?”
Şi Waldorf cătă spre Bertling, de parcă ar fi aşteptat răspunsul de la el. Bertling îi întoarse privirea, oarecum amuzat, pentru că se părea că Waldorf nu se încumeta să adreseze această întrebare colonelului şi pentru că Bertling îşi zicea: „Răspunsul, dragă Waldorf, dă-l mai bine dumneata însuţi!”
„Ce aşteptăm de la istorie? Ei, cu asta ajungem la o profesiune de credinţă, cu toate că eu, unul, sunt împotriva mărturisirilor de credinţă, acest fenomen desfrânat, această impudică dezvăluire a motivelor în faţa unui… – îşi luă seama – o explicare a motivelor care nu serveşte totdeauna operei, pe scurt: o invenţie…”
„…A secolului nouăsprezece! Spune-o liniştit, Waldorf!”
„Da, Bertling, iar îţi baţi joc. De altfel, n-a fost o invenţie a secolului nouăsprezece; dar secolul trecut s-a folosit – după părerea mea – prea din plin de ea. Totuşi, suntem între noi şi putem vorbi o dată despre asta. Cu mai bine de zece ani în urmă am scris ceva despre covorul Asiei orientale, o temă care – privită retrospectiv – mi-a plăcut, totuşi. Despre covorul chinez şi cel din Asia centrală există o literatură foarte bogată. Întotdeauna sunt prezentate numai covorul din Asia de sud-vest şi cel persan; şi, cu puţin înainte de a încheia, manualele mai cuprind un capitol scurt despre Buhara, iar uneori se mai aminteşte că există şi covoare chinezeşti şi mongole, care sunt mai prejos de cele din Asia de sud-est, sub raportul felului de a face nodul şi al motivelor. M-am apucat atunci de lucru, împreună cu prietenul meu chinez, negustorul de covoare Dsian din Pekin, dar mi-am dat curând seama că mă aventurasem într-un domeniu imens, care cerea o muncă de mulţi ani.
Ei, între timp lumea s-a dezlănţuit: Manciuria, Abisinia, criza sudetă… Mai poţi să te aşezi seara la lucru şi să numeri nodurile covoarelor? Sau să desenezi felurile de a lega noduri şi să urmăreşti migraţiile – călătorii foarte aventuroase – migraţiile motivelor de-a lungul unor epoci necunoscute şi pe drumuri, prin pustiu, care au dispărut?
