Privi, pierdută, în depărtare.
„Sabina, ce-ai avut cu Bertling?”
„Bertling?”
„Noi ştim tot, dar vrem s-auzim acum şi de la tine.”
„Of, ce stupide sunteţi! N-am avut nimic cu el.”
„Dar Otilia Beeskop, totuşi, a…”
„Da, fireşte, aia!” Şi Sabina le povesti că nu făcuse altceva decât să înveţe să înoate craul cu Bertling.
„Iar agenţii noştri ne informează că scrii un roman?”
„Un roman? făcu Sabina neîncrezătoare, de parcă auzea pentru prima oară asemenea lucru. Oh, Otilia!”
Începu totuşi să povestească despre carte după ce Anita şi Hilda îşi dădură, în grabă şi fără să stea pe gânduri, cuvântul de onoare, că nu vor vorbi cu nimeni, absolut cu nimeni, despre cele aflate.
Ieşi la iveală că Sabina avusese totuşi un moment de inspiraţie şi că văzuse dintr-o dată, întreaga istorie aievea înaintea ochilor.
„Inspiraţie – nici nu vă puteţi imagina cum e asta: o beţie subită şi vezi totul aievea. Cu toate amănuntele sau, aproape toate. Nu poţi face altceva, decât să iei creionul şi să scrii. Şi creionul nu se opreşte nicio clipă. Ε suprapământesc de frumos.”
Şi dezvălui cuprinsul istoriei insistând mai pe larg asupra finalului, unde eroina moare sub ochii iubitului. Da, a trebuit să moară. Nu şi-a putut călca pe inimă însăilând un happy end artificial. Numai titlul îi lipseşte încă; restul îl va termina de scris în curând: o activitate pur mecanică. Dar titlul!
„De ce să mai cauţi atâta un titlu, Sabina? Poţi publica întreaga istorie sub pseudonimul Alexandre Dumas, iar titlul – Dama cu camelii.”
Universul Sabinei se prăbuşi şi ea încercă să salveze ce mai era de salvat.
„Dar la mine totul este complet diferit. Povestea nu se petrece în Franţa, ci la New York, în zilele noastre, şi nici urmă de camelii…”
Dar era zadarnic. Rămase în minoritate.
„Şi acum, Sabina, trebuie să ne povesteşti ce-ai avut, cu Bertling.”
„Ei, dacă tot a bătut toba doamna Beeskop… Am fost, vezi bine, puţin îndrăgostiţi. Dar totul a trecut de mult, şi acum nu mai suntem decât prieteni buni.”
„Imposibil! declarară Anita şi Hilda într-un glas. Asta nu există.”
„Pe cuvânt de onoare!”
„Mda, atunci n-a fost o iubire adevărată, interveni Anita, respectiv, not the real Mc Coy. How far did yon get anyway?22 Şi Anita Krämer vorbea limbi străine.
„Zău, ce-ntrebare! Îţi spun, doar, că n-am avut nimic concret unul cu altul. Numai un pic îndrăgostiţi.”
Hilda Pohl, cea cu coafura îndrăzneaţă, îi ţinu partea Sabinei şi spuse, pe gânduri:
„Oare, Sabina n-are totuşi dreptate? Nici nu-ţi mai poţi imagina aşa ceva cu adevărat; de parcă ar fi trecut o veşnicie de când ne mai puteam îndrăgosti şi noi astfel, fără gânduri ascunse. Oare, nu e totuşi valabil ceea ce spune Sabina? Fii bucuroasă, Sabina, că mai poţi simţi aşa ceva. După aceea… – şi dădu cuvintelor «după aceea» o intonaţie înfiorătoare – după aceea totul s-a terminat, şi nu se mai întoarce niciodată. Nu că aş vrea să fac schimb cu tine! Dar noi, cu trecutul nostru…”
„O, nu ştiu… interveni Anita, cu gura ei rotundă, un pic de trecut mi se pare frumos. Ε chiar nevoie să-l ai. Fireşte, nu aşa ca doamna Beeskop, căreia îi e perfect egal dacă-i iese în cale Ziethen sau altul.”
Sabina era profund umilită şi, seara, încuie romanul în geamantan, romanul care ocupa până acum doar puţine pagini din registrul „Acount”. El îşi află locul lângă jurnalul intim. Îi trecu, ce-i drept, o clipă prin minte să ardă caietul, sau măcar să smulgă foile scrise şi să le distrugă. Apoi decise să păstreze, pentru sine şi pentru posteritate, această primă încercare a ei, care va putea oferi cândva explicaţii cu privire la evoluţia ei interioară.
Duminică era ziua de naştere a domnului Wangendorf. Barbara şi Sabina erau invitate. Barbara se scuză, pretextând că o doare capul, dar Sabina, se duse după-amiază la ceai în grădină. Barbara rămase singură acasă. Copiii se jucau în grădină cu o roabă, pe care le-o făcuse Bertling. Cărau nisip. Veni şi Bertling, fireşte, ca să continue lucrul la astupatul casei.
De dimineaţă, încă înainte de micul dejun, Sibyla trebui să cânte, din ordinul mamei sale, Sonatina de Kuhlau pe care o învăţase pentru ziua de naştere a tatălui ei. Barbara nu prea aprecia Marşul soldaţilor de plumb şi Parada spiriduşilor. O sonatină mică, simplă, partea întâi în do major. De fapt, domnul Wangendorf cunoştea bucata cu vârf şi îndesat. Sibyla o exersase mereu în timp ce el îşi făcea siesta de după prânz. Sonatina trebuia să fie o surpriză. În dimineaţa zilei de naştere, după ce se chinuise în fel şi chip vreme de patru săptămâni cu prima parte, Sibyla avu voie s-o cânte în faţa tatălui ei, care se prefăcu uimit şi găsi bucata, după cum afirmă de două ori, foarte drăguţă. Dar doamna Wangendorf stătea în prag şi-şi frângea mâinile de disperare, pufnind din nasul ei mare, pentru că Sibyla făcea greşeală după greşeală. Dar asta nu-l deranjă pe domnul Wangendorf, care trecu cu vederea greşelile şi fu fericit, întrucât de-acum încolo avea să poată dormi netulburat după-amiaza. După ce Sibyla se sculă de la pian şi-l sărută pe tatăl ei, felicitându-l, doamna Wangendorf se aşeză la pianul Steinweg şi cântă Sonatina într-un tempo mult mai rapid, legănându-se din umeri. Apoi cântă şi celelalte două părţi mai scurte, cam prea patetic pentru o bucată atât de nepretenţioasă; dar aşa cânta ea totdeauna când avea spectatori.
Domnul Wangendorf fu bucuros că reprezentaţia se terminase atât de repede şi, după micul dejun, satisfăcut că trecuse cu bine peste partea oficială, se retrase îndărătul ultimului număr din revista americană Life, care era retipărită la Tōkiō şi la care se abonase. Doar o singură dată privi îngrijorat la fumul trabucului, gândindu-se la îngrozitoarea după-amiază, cu vizitele musafirilor. I-ar fi fost imposibil s-o şteargă la Streusand, la o mică partidă de scat, fără a o indispune serios pe soţia sa.
Anita Krämer şi Hilda Pohl veniră şi ele după-masă, însoţite de domnul von Ziethen, care avea într-adevăr un barbişon, deocamdată încă foarte pirpiriu şi deloc impresionant. Sabina se gândi cu modestie că nici părul ei, proaspăt spălat, nu arătase prea măgulitor joi, când cele două prietene fuseseră în vizită la ea. Aşa că-şi rezervă dreptul la o părere definitivă cu privire la barbă.
În timpul ceaiului, Hilda Pohl şi Anita Krämer o luară de-o parte şi-i cerură insistent să-şi ţină gura în legătură cu discuţia lor de joi, iar Sabina le făgădui, sub cuvânt de onoare…
„Dar nici voi să nu suflaţi niciun cuvânt despre legătura… ei, despre Bertling şi mine! Niciun cuvinţel!”
Ambele prietene respinseră, revoltate, asemenea presupunere deşi ele şi vorbiseră pe larg cu Otilia Beeskop despre asta.
„La urma urmei, bagatela asta cu Bertling! Nu mai face atâtea fasoane, Sabina! Dar mama ta unde e ?”
„Acasă.”
Când Sabina vru să întrebe ce înseamnă privirea plină de înţeles, cu care o măsurară cele două, interveni Ziethen şi întrebă, curios, dacă nu-i este îngăduit şi lui să ia parte la conversaţia, desigur, foarte interesantă.
„Nu, sări Hilda Pohl, e ladies only!23”
Dar domnul Ziethen potrivi lucrurile în aşa fel încât plecă, după ceai, împreună cu Sabina spre barcă. Avea un baston gros de trestie şi fuma încă o ţigară de foi, una din cele cubaneze, groase, care fuseseră oferite la familia Wangendorf. Îşi arunca uşor bastonul în aer şi se nimeri s-o întâlnească pe doamna Beeskop, în faţa căreia Ziethen îşi scoase pălăria şi salută solemn şi cu bastonul, dându-se mai aproape de Sabina, fără a trece pe partea străzii pe care venea Otilia, pentru a o întâmpina cu o strângere de mână.
Doamna Beeskop dădu doar din cap, foarte rece, de pe partea cealaltă, şi îşi continuă drumul, cu paşi grăbiţi. Apoi se opri în loc şi întoarse capul după ei.
