„Dar şi tu pari neliniştit. N-ai văzut nimic?”
„Nu, sigur că nu. Pe cine să fi văzut? Afară e întuneric beznă.”
„Am avut impresia că mă priveşte cineva.”
„Cine?”
„Nu ştiu dacă era un om sau un animal. Am văzut doar doi ochi care mă priveau. Nimic altceva, decât o privire fixă. Mi s-a părut că avea ochii depărtaţi ca… oh, nimic! Sunt nervoasă.”
Bertling o conduse acasă, Barbara mergea lipită de el şi îl ţinea strâns de mână.
Nu se mai întâmplă nimic altceva. Dormi prost, iar a doua zi era palidă şi avea cearcăne la ochi. Vremea se schimbase. Se făcuse, brusc, din nou, foarte cald. Alături de Fuji, plutea un nor straniu, ca o migdală cu suprafaţa netedă, iar sus, pe cerul siniliu, goneau văluri subţiri. Se anunţase un taifun, probabil ultimul din acel an.
Şi Sabina era palidă şi dormise prost.
După-amiază se duse cu barca în sat, ca să facă o plimbare cu cele două prietene. Dar ajunse tocmai când amândouă îşi luau rămas bun, în pragul casei, de la doamna Brandenburg. Primiseră o scrisoare din Tōkiō – aşa îi povestiră, când Sabina le conduse la staţia de autobuz. După toate probabilităţile puteau să-şi preia, chiar în acea săptămână, posturile de vânzătoare într-un mare magazin universal. Sabina le invidie pe cele două prietene şi le rugă să se intereseze de un post şi pentru ea. Se săturase să-şi irosească timpul preţios aici, sus, fără niciun folos.
Când Bertling veni, după-masă, la Barbara, evitară amândoi să vorbească de întâmplarea din noaptea trecută, de privirea aceea.
Waldorf nu mai venea? Trecuse acum aproape o săptămână de când nu mai fusese în casa Barbarei, iar mai înainte venea la fiecare două-trei seri. Ba da, Waldorf veni. El făcu, după masa de seară, o plimbare de-a lungul lacului, şi când ajunse în vârful promontoriului, auzi muzică venind dinspre casa Barbarei. Deşi era sfârşit de octombrie, uşile de la roka erau larg deschise, deoarece înainte de taifun, era cald şi umezeală. După ce-şi lăsă în tindă, pălăria, bastonul şi pantofii şi intră în casă, văzu în cameră vechea privelişte: Barbara, la pian, salutându-l din cap şi surâzând, iar Sabina, cu picioarele strânse ghem sub ea, stând pe divan şi citind iar un roman din seria Crime Club, pe care, cu puţine săptămâni în urmă, îl respinsese ca fiind o chestie superficială, care o scârbeşte.
Îl urmărea pe domnul Poirot, care se bucura de faimă internaţională încă din timpul activităţii sale mai vechi, de comisar al poliţiei judiciare belgiene, şi care acum îşi făcea apariţia ca simplu particular, oriunde se desfăşurau, cu o încordare ce-ţi tăia răsuflarea, romanele Agathei Christie.
Barbara cânta la pian. Uitase că Waldorf şedea în spatele ei. Nu mai era acea Barbară care cânta o parte dintr-o Sonată de Mozart şi trecea apoi la Pianul bine temperat lovind clapele cu o măiestrie rece, sau, cum spusese odată Waldorf, cuprins de entuziasm: care împletea temele, unele cu altele, într-un triumf rece asupra muzicii, descompunându-le şi trecându-le prin lumină şi întuneric.
Astăzi cânta altfel. Nu era Pianul bine temperat, nu mai era câtuşi de puţin temperat. Aveai impresia că instrumentul fusese desferecat, că se eliberase din cătuşe, că o cuprinde pe pianistă şi că o târăşte după el. Barbara se lăsa cuprinsă şi târâtă şi urmărea sunetele, fără voinţă în înalturi şi în adâncuri. Nu mai stătea dreaptă ca odinioară, în faţa clapelor şi nu mai întreţesea glasurile dominându-le. Azi şedea aplecată înainte, de parcă aştepta, ea însăşi, cu încordare, rezolvarea, martirizată şi amăgită de torentul acordurilor, despre care nimeni nu putea spune încotro o va târî. Aveai impresia că pianista cade şi cade, proiectată încolo şi încoace. Nu puteai întrevedea un sfârşit, când deodată tema revenea, surprinzător şi dureros, înfiripându-se din nou, pe neaşteptate; şi, în timp ce aceasta se metamorfoza în chip fericit, ea se gândea, uimită, la faptul că nu văzuse încă dinainte apropiindu-se această cale, această cale surprinzătoare.
Şedea aplecată mult înainte şi lovea blând clapele, se străduia să audă sunetele, care continuau să curgă fără ca ea să ştie. Plutea în derivă, în mijlocul lor, plutea pe ele, se lăsa târâtă, fără a opune rezistenţă, în vârtejul lor; şi, apoi, repetă căderea peste murmurul sunetelor, cu o durere dulce; şi căzu şi căzu, şi nu mai exista oprire; atunci sunetele se deschiseră şi se întoarseră îndărăt. Şi încă o dată, brusc ca un fulger după furtună, tema mai răsună din nou şi se stinse.
Privi, pierdută, clapele, de parcă nu se putea desprinde încă de ceea ce tocmai ascultase, de parcă ar fi trebuit să mai cânte o dată acordurile stinse, de parcă ele n-ar fi încetat să răsune.
Apoi se îndreptă din şale, închise capacul pianului şi-şi aranjă părul. Şi, ca şi cum ar fi trebuit să se despartă cu totul de imaginea care încă mai dăinuia înaintea ochilor ei, îşi acoperi faţa cu mâinile. După aceea, dădu să se ridice în picioare.
„Ai şi terminat, Barbara? Şi acum, pentru încheiere, o «invenţie» pe trei sau două voci ori ceva din Pianul bine temperat?”
„Nu, Waldorf, nu se mai potriveşte după asta. Cred că şi la concert va trebui să închei cu bucata asta.”
„Da, nu se mai potriveşte…”
„Vorbeşti atât de tulbure încât sună aproape ca un reproş. Dar, n-am dreptate?”
„Fireşte că ai dreptate. Dar, pur şi simplu, de ce să cânţi bucata asta îndrăcită? De ce nu rămâi la programul nostru?”
„Waldorf, avem în program atâtea lucruri din vremea veche, Sonata de Haydn, Tocata şi Fuga în do major…”
„Aha, piesa aceea «aranjată»”.
„Da, apoi Buxtehude…”
„Bucata aceea rigidă.”
„Dar bine, Waldorf!”
„Ai dreptate. O îi ea o piesă rigidă, dar tot e mai bună decât ceea ce ai cântat acum. Zău, nu mai lipseşte decât Debussy sau vreun rus!”
„Acum, însă, trebuie să-ţi fac şi eu morală” şi Barbara îşi răsuci scaunul rotativ şi-l privi pe Waldorf în faţă.
„Dumneata, cu secolul optsprezece al dumitale! Până şi doamna Spittler a făcut unele remarci în această privinţă!”
„Îmi închipui”.
„Ceea ce am cântat acum încă nu exista în secolul al optsprezecelea. Încă nu puteau compune asemenea lucru. Dumneata nu eşti lipsit de sentiment, ştiu bine că asta e ceva dobândit prin educaţie, ceva de care încerci mereu, singur, să te convingi – ceva dictat de raţiune; iar inima îţi spune «nu» când cârteşti împotriva ultimei bucăţi cântate de mine. Îţi astupi urechile şi n-ai curajul să asculţi această muzică şi să te laşi condus de ea.”
„Condus? Muzica nu conduce, te ia pe sus.”
„Nu importă cum vrei să-i spui. Ne ia pe sus şi ne poartă cu ea. Exprimă ceea ce noi nu putem spune. Coboară adânc în subconştientul nostru şi exprimă tot ceea ce suntem noi, tot. Eu nu sunt o filosoafă, ci – şi în privinţa asta i-aş da dreptate din toată inima doamnei Spittler – o diletantă şi nu spun decât ceea ce simt. Dar tocmai asta cere şi muzica de la noi toţi. Ea nu descinde din raţiune, n-are nimic de a face cu ea.”
Waldorf, care se temea totdeauna să nu fie luat drept un filistin, începu:
„Barbara, acum trebuie să mă apăr şi eu, în faţa dumitale, de reproşul că sunt un mic-burghez care nu simte ce cânţi dumneata. Dar simt foarte bine – din păcate. Singură îmi dai cuvintele-cheie, la care trebuie să răspund: da, muzica dumitale vine din subconştient şi târăşte la suprafaţă ceea ce ar trebui să rămână ascuns; fără ruşine, şi se pretează la asta. Nu mai este pătrunsă de ceea ce un filosof al veacului al nouăsprezecelea – care se califica el însuşi de anacronic – numea cândva «claritate, logicitate a spiritului». Nu mai e dirijată, neagă ceea ce suntem, de fapt, noi oamenii. Şi dacă dumneata, Barbara, spui că muzica nu descinde din raţiune şi că n-are nimic de a face cu ea – atunci ce este arta Fugii, sacrificiul muzical şi Pianul bine temperat? Ce este, atunci, Contrafuga pe care o cântai mai de mult? Toate astea sunt doar ceva ce vine din subconştient? Nu, sunt ceva mai mult! Descind din regiunea în care filosofia şi religia îşi au temeiurile lor. Acolo stăpâneşte spiritul, peste haosul sunetelor şi simţămintelor. Acolo este o rânduială care se ridică mai presus de ele, le domină şi le dirijează. Când cânţi muzica cealaltă, cea adevărată, mă gândesc totdeauna la un verset din cartea de cântece bisericeşti:
«La cârmă este Domnul,
conduce toate bine.»
Barbara şedea pe scaunul de la pian şi-şi lăsase mâinile în poală.
„Ah, Waldorf, toate astea sună ca o predică şi dai impresia că faci doar consideraţii, nu numai asupra artei, ci în general asupra conduitei de viaţă.”
