„Plătesc două sute cincizeci de yeni pe lună chiria pentru casă.
„Ia spune-mi, Bertling mănâncă deseori aici?”
„Uneori, da”.
„Eu l-aş pune să-mi plătească, Barbara. În asemenea probleme nu trebuie să manifeşti o delicateţe deplasată. Bizuie-te pe mine! În privinţa asta am experienţă, aproape că aş zice „din păcate”. Bărbaţii consideră mâncarea şi altele asemenea drept ceva de la sine înţeles. Cu mâncarea, însă, abia începe. Şi, după aceea, ai toată gospodăria pe cap şi unde pui că mai trebuie să cârpeşti şi ciorapi şi, până la urmă, să mai speli şi rufele! Ascultă-mă pe mine! Bărbaţilor trebuie să le-o spui de la obraz că nu se poate trăi numai din iubire. Nu, în privinţa asta nu te înţeleg! Să nu-i fac eu lui Bertling o dată o aluzie, ştii, o aluzie de-aia nu tocmai transparentă?”
„În niciun caz, Otilia!”
„Nu-mi mai tot zice mereu Otilia! Ştii că nu pot să sufăr! N-am să i-o iert niciodată tatii că mi-a dat acest nume şi că – şi asta face ca povestea să fie şi mai fatală – m-am ales cu numele ăsta fiindcă aşa se numea iubita lui din tinereţe, nici măcar maică-mea, ceea ce ar mai fi fost de înţeles, cu toate că n-a fost niciodată însurat cu mama mea. Stări de lucruri ca în vechea Romă – aşa ar fi zis Ziethen. Apropo, ce-o mai fi făcând? Tot cu barbă?”
„Privirea” nu-i mai apăruse Barbarei, de când Sabina era la Tōkiō. Şi, cu toate astea, acum lua din ce în ce mai des tablete de dormit, nu numai când fusese Otilia Beeskop, ci şi când Bertling pleca târziu acasă şi când toate păreau să fie la fel ca înainte. Iar când Waldorf şi Arnim îi făcuseră o vizită, prin surprindere, vechiul ei prieten văzuse limpede că era mai palidă decât înainte. Coşmarul „privirii” nu se mai repetase, dar neliniştea îi rămăsese. Şi se întâmpla uneori, în timpul zilei, chiar în cursul unor activităţi lipsite de importanţă, de pildă, când şedea în bucătărie şi curăţa cartofi, ca privirea ei să rămână „fixată” într-un punct. Şi atunci vedea totdeauna aievea clipa când urma să se întâlnească cu Fritz – într-o gară, pe vapor, la un hotel. O vedea în toate amănuntele. Ea avea un pardesiu, iar Fritz purta un costum de lână, deşi la tropice nu-l văzuse îmbrăcat decât în alb sau în palmbeach de culoare deschisă. Era mai subţire, avea cute adânci pe faţă, culoarea tenului galbenă, nesănătoasă. O lua în braţe, iar Sabina şi copiii stăteau de-o parte. Sabina, cu ochii negri, foarte depărtaţi între ei, ca ai tatălui său, urmărind, aspru şi rece, salutul lor. Apoi Sabina avea să-i zică: „Tu nu vezi, papa, că te înşală? Că abuzează de încrederea ta? Nu e mai bună decât mama mea adevărată, cu nimic mai bună! Chiar mai rea, căci ştia bine cum o să te doară.”
Apoi, chiar în aceeaşi seară, când se vor duce la culcare, Barbara avea să-i spună totul. Apoi tăcere, întuneric. El n-avea să scoată niciun cuvânt, aveau să stea amândoi culcaţi, unul lângă altul, fără ca ea să mai audă ceva de la el. Dar el nu va dormi; nici el şi nici ea. Vor sta treji amândoi, până a doua zi dimineaţa.
Barbara le cânta copiilor, ca în fiecare seară după ce se urcau în pat, un cântec. Din tavan atârna lampa cu becul chior, iar camera era doar slab luminată, şi rece.
„Mama-ţi scutură un pomişor,
Uite, cade jos un visuşor”
Copiii aveau ochii deschişi şi priveau în tavan. Deodată se opri în mijlocul cântecului şi chibzui, dacă să-i spună lui Fritz totul chiar din prima seară. O să îndrăznească? Sau o să încerce, pur şi simplu, să uite totul? Să uite că Heinz şedea acum jos şi o aştepta? O înţelegere, neexprimată formal, ca ea să nu spună nimic despre Sabina şi Sabina nimic despre ea? Dar, într-o bună zi, băieţii, Wolfram sau Ulli, aveau să vorbească la masă de unchiul Bertling. Că a demontat complet pompa, că şedea totdeauna, seara, la ei. Şi Fritz şi Sabina aveau să se uite unul la altul. Fritz avea să spună: „Dar despre el nu mi-ai scris niciodată”. Ea va pune şerveţelul jos şi va ieşi din cameră. Nu va mai putea suporta. Şi atunci va trebui să-i spună totul.
Bertling aşteaptă jos şi Ulli întreabă:
„De ce nu cânţi mai departe, mamă?”
Wolfram îi explică fratelui său mai mic:
„Mami e tristă, fiindcă tati nu e cu noi. Nu-i aşa, mami?”
Şi Barbara cântă încă o dată cântecul, de la capăt; apoi se duce jos şi Heinz o întreabă:
„Nu te simţi bine, Barbara? În ultimele zile ai fost cam palidă”.
Din ziua aceasta Barbara dormi sus, în camera Sabinei, în care era frig. Vântul, care sufla dinspre mare, zguduia obloanele subţiri, de lemn, ale ferestrelor şi găsea pe unde să intre în cameră; umfla perdelele şi şuiera printre grinzile podului de sub acoperişul de paie, înalt şi înclinat.
Barbara se gândea la zilele şi săptămânile din Germania, în care n-avea să-i spună nimic lui Fritz. El n-avea s-o întrebe niciodată. A primit odată, într-o scrisoare, un răspuns la o întrebare pe care n-a rostit-o niciodată, şi o crede pe cuvânt. Dar ea se gândeşte în fiecare zi, în fiecare clipă la Heinz şi la faptul că l-a iubit. Apoi soseşte, într-o zi, o scrisoare anonimă. Sau Fritz află ceva de la Bruno Beeskop, căci Otilia va vorbi cândva, cu siguranţă, despre asta. Fritz vine acasă, îi dă scrisoarea şi-i spune:
„Uite, Barbara, citeşte-o şi arunc-o la coş!”
Barbara se duse jos, în camera de baie, şi luă un somnifer.
Nu va putea uita niciodată, nu va avea voie să uite vreodată că l-a iubit pe Heinz. L-a iubit? S-a petrecut în privinţa asta vreo schimbare, ca să vorbească la trecut? Oare nu-l mai iubeşte? Nu-l va iubi totdeauna? Oare ce i-a spus Heinz, acum câteva săptămâni, când a plecat Sabina? „Pentru iubire, spusese el, e necesară, ca parte integrantă, voinţa de permanentizare a acestei stări, de durată în vecii vecilor. Iubirea nu încetează niciodată. Ε în afara timpului, n-are sfârşit, nici viitor. În cadrul ei, doi oameni sunt transpuşi în starea din paradis. Şi, chiar dacă, pentru studierea acestui fenomen, Waldorf avea să folosească un timp dublu decât pentru istoria sa bizantină, tot nu va ajunge mai departe în această privinţă. În viaţă iubirea este forţa cea mai mare. Dar este ea amintită vreodată în istorie? Istoricul consideră că nu merită să se ocupe de ea. Evită să vorbească despre ea şi trece, jenat, mai departe.
Doar exteriorul omului care iubeşte, trăieşte în timp. Iubirea însăşi este, de la bun început, latentă în noi şi nu se stinge. Ea nu încetează niciodată.”
Astfel a vorbit Bertling în seara aceea, iar spusele lui sunau înţelept. Şi, cu toate astea, nu era mulţumit de explicaţiile sale. „Oare e adevărat, se gândea el, că acela care iubeşte încearcă să şi cugete asupra iubirii? Sau, dragă prietene, te străduieşti din răsputeri să te convingi singur de ceva şi să sprijini, pe reflecţii, ceva ce nu mai stă în picioare în mod sigur? Vrei să acoperi cu vorbărie zgomotoasă trosniturile eşafodajului? Nu-l auzi cum trosneşte?”
Waldorf schimbase demiul cu un palton îmblănit, care avea un guler maro, de biber. Pe cap purta o căciulă tot de biber. Îl întâlni pe Bertling pe drum. Ar fi preferat, acum, să întâlnească pe oricine altul în locul lui Bertling.
„O expediţie polară, Waldorf?”
„Da, dumneata umbli încă, fireşte, fără pălărie, dar cel puţin ţi-ai pus paltonul. Mă duc în sat.”
Omise să spună la cine voia să meargă: la doamna Brandenburg.
Waldorf ajunse la ora ceaiului. Brandenburg puse pipa de-o parte şi luă, din cutia plată, o Corona, din care mai avea o rezervă frumuşică în dulap.
„Nu e rost de fumat pipă, Waldorf. Poate că ai să mă poţi înţelege, deşi dumneata faci parte, de fapt, din altă categorie, a Alhambrei. Dar fumătorii de pipă aparţin unei fracţiuni, cu care aproape că nu e posibilă nicio înţelegere.
Uite, un american mi-a lăsat ieri pipa şi tutunul aici şi a vrut să mă convertească. Azi am făcut a doua încercare. Vezi, deci, că-mi dau osteneală să înţeleg sufletul fumătorului de pipă, deşi mă simt mereu cu conştiinţa încărcată faţă de trabucurile mele Corona, de parcă m-aş deda unor plăceri interzise. Vai, n-a fost nicio plăcere şi a trebuit să beau mai întâi o ceaşcă de cafea, pentru a scăpa de gustul pipei. Americanul a fumat şi el o Corona la mine, cred că numai din politeţe. Ţi se rupea inima numai văzându-l că nu face crestătură în trabuc, ci doar o gaură cu chibritul din care cauză acesta i se stingea mereu. Părea la fel de nefericit ca englezul care porunceşte să i se aducă din pivniţă un «Hock», ceea ce poate fi într-adevăr un vin de Hochheim, de unde se pare că derivă şi cuvântul dar care include în realitate totul, de la sticla turtită, cu vin de Franconia, până la vinul de Mosela. Mă ştii, Waldorf, eu sunt răbdarea personificată, dar într-un fumător de pipă nu mă încred, până ce nu-mi dovedeşte că e demn de încredere. Iar cu fumătorii de ţigări nici nu mă angajez în discuţie.”
„Dă-mi, te rog, o ţigară Camel, spuse doamna Brandenburg zâmbind, şi dă-mi voie să-ţi amintesc că există oameni, care pot fuma şi trabucuri şi ţigări, chiar dacă nu o fac concomitent.”
Aici domnul Brandenburg ridică privirea şi spuse:
„Aa, iartă-mă, Friederica!”
„Când ne-am cunoscut, nu existau încă Corona, sau cel puţin nu-mi pot aminti că pe vremea aceea ai fi fumat altceva decât ţigări greceşti Papastratos.”
„Nu dovedeşti prea mult tact, dacă îmi aminteşti, în prezenţa lui Waldorf, de păcatele mele din tinereţe, de anii mei de erezie. Fiecare om îşi are punctele sale întunecate în viaţă, Waldorf, şi poate că ar trebui să fiu mai răbdător.”
„Ce mai e nou pe partea lacului dinspre dumneata? Waldorf, o Corona?”
„Da, mulţumesc! Pe partea lacului dinspre mine. Ah, doamnă, nu văd şi nu aud mai nimic. Lucrez la lunga mea istorie şi sunt cam cu o mie de ani în urmă, astfel încât uneori chiar visez că merg pe uliţele strâmte din Miklagard – frumos nume, pe care vikingii l-au dat vechiului Bizanţ, nu-i aşa? Ţi se rostogoleşte pe limbă: Miklagard – Miklagard…”
„Dragul meu Waldorf – spuse doamna Brandenburg şi aruncă o privire zâmbitoare spre soţul ei – dumneata nu te poţi preface. N-ai venit azi la noi, ca să ne povesteşti despre Miklagard, ci ai altceva pe inimă. Aşadar: prietenul dumitale Bertling şi Barbara Haffner! Ai cuvântul!”
