„Am lucrat. Sania e aproape gata. Mâine am să-i prind cu cuie tălpicile, dacă le-o fi făcut fierarul din sat.
Încă zece zile, apoi, Crăciunul. Nu ştiu de ce – dar anul ăsta îmi lipseşte atmosfera de Crăciun. Oare o fi în legătură cu situaţia în care ne aflăm? Trece zi după zi, toate la fel, şi niciuna nu aduce nimic nou. Săptămâna viitoare renunţ la orele mele din sat. Jürgen Streusand vrea să plece poimâine la Tōkiō. Ar fi putut să aştepte măcar până la Crăciun sau până la Anul Nou. Dar nu, nu mai poate aştepta până atunci. Iar eu, am să mă apuc de altă muncă. Aşa nu mai poate să meargă! Să dai lecţii câtorva băieţi, să le bagi în cap ani, din istorie, să citeşti cu ei Tacit şi să-i pui să scrie compuneri. Toate astea… dar nici nu merită să vorbeşti despre ele. Mi-am irosit timpul oarecum fără folos. Tu, Barbara, te-ai schimbat.”
„Da.”
„Ai devenit altfel decât atunci, când ne-am urcat prima oară pe munte, mai ţii minte? Purtai şortul bleu şi bluza bleu. Acum a venit iarna, iar tu eşti mai reţinută. Barbara, te apasă ceva şi trebuia să te întreb odată: eu sunt de vină, nu-i aşa? Cred că regreţi ce-ai făcut. N-a fost bine. Tu eşti altfel decât Otilia Beeskop, iar eu – ar fi trebuit – n-aveam voie să te iubesc. Abia de când a plecat Sabina văd asta; ar fi trebuit să-mi dau seama mai de mult! Ar fi trebuit să mă gândesc la tine, nu la mine… Sabina a fugit de-acasă numai din cauza noastră, din cauza mea. Iar tu, tu nu te gândeşti numai la zilele pe care le trăim acum, ci şi la viitor şi la trecut. N-are rost să ne învârtim în jurul miezului problemei, Barbara, căci chiar tu ai spus-o odată; eşti măritată.”
„Da, Heinz.”
„Şi îţi iubeşti soţul.”
Barbara împleti mai departe şi nu spuse nimic.
„Da, taci. În general vorbeşti atât de puţin. Întotdeauna ai fost tăcută şi, de fapt, numai când cânţi la pian se vede ce gândeşti. Waldorf a spus-o odată, cu multă, multă vreme în urmă. Acum, nici măcar nu mai cânţi la pian.
Barbara, te întreb şi trebuie să-mi răspunzi: n-ar fi mai bine să… să mă întorc iar acasă, la mine, s-o aduc pe Sabina îndărăt şi să trăim iar ca mai înainte, ca nişte buni prieteni?”
Barbara puse deoparte ciorapul pe care-l împletea şi se lăsă pe spate.
„Nu, Heinz, acum n-ai voie să mă laşi singură. De întâmplat, tot s-a întâmplat.”
„De întâmplat, tot s-a întâmplat…”
O cuprinse cu braţul pe după gât:
„Ar fi trebuit să spui: te iubesc la fel ca în prima zi. Dar tu spui resemnată: de întâmplat, tot s-a întâmplat, şi acum trebuie să dormim aşa cum ne-am aşternut.”
„Heinz! Voiam să spun că dacă ne despărţim – tot n-o să mai fie ca înainte.”
„Asta sună ca din gura Sabinei. Cred că şi ea a spus-o odată, când i-am propus să trăim ca nişte prieteni buni.”
„Îndărăt tot nu mai putem da, Heinz. Şi oare vrem? Vrei să mă laşi acum singură?”
„Nu, Barbara, nu, nu! Dumnezeule, ştii doar că nu vreau asta! Nici nu pot s-o fac! Văd cât eşti de palidă, ştiu că nu dormi destul. Eşti nevoită să munceşti prea mult şi ai şi griji. Şi, cu toate astea, mă ţii la distanţă. Refuzi să primeşti chiar şi numai un yen de la mine, astfel încât nici nu îndrăznesc să mănânc la tine. Fixezi graniţe. Şi nu trebuie să faci asta.”
Barbara îl trase spre ea şi-i luă capul în poală.
„Heinz, tu ai vorbit cu cineva: cu doamna Brandenburg sau cu Waldorf sau cu altcineva, care crede că e bine intenţionat faţă de mine, dacă mă aduce iar pe drumul bun; ai vorbit cu un misionar. Nu, nu e nevoie să-mi răspunzi. Heinz, te iubesc încă la fel ca înainte.”
Barbara îi confirma ceea ce voia să audă, vorbea… Dar nu mai erau aceleaşi întrebări şi răspunsuri fără sens, ca înainte, care trebuiau doar să confirme ceea ce ştiau. Bertling întreba grav şi cu îndoială, iar ea vorbea insistent şi căuta motive care să-i poată susţine afirmaţiile, motive care, totuşi, nu mai convingeau.
Nu, şi Bertling era destul de inteligent ca să-şi dea seama de asta, după ce plecă acasă; căci nu-i îngăduia nici măcar să-şi petreacă noaptea în casa ei. Îl ţinea la distanţă. Şi, totuşi, îl sărutase ca odinioară şi se făcuse iar târziu.
În aceeaşi după-amiază Bertling îi spusese lui Waldorf:
„Hotărârea cu privire la ceea ce mă sfătuieşti să fac – şi nu pun la îndoială sfatul dumitale bun, dragă Waldorf – nu depinde de mine, ci de Barbara. Pot să-ţi spun de pe acum răspunsul ei. Dar, dacă aşa vrei, am să mă mai asigur o dată, întrebând-o. Ce cuvânt urât, «asigur»! Şi, dragă Waldorf, sugestia dumitale ar fi fost la locul ei în cazul unei legături, cum avea doamna Beeskop cu Ziethen, înainte ca el să-şi fi lăsat barbă. Dar ceea ce simţim, Barbara şi cu mine, unul pentru altul, e cu totul altceva. Ştiu că nu ai vederi înguste, că nu eşti limitat, deci ai să mă înţelegi dacă te asigur că situaţia noastră depăşeşte concepţiile burgheze atât de obişnuite aici, sus.”
„Da, da, făcu Waldorf, n-aş vrea să insist prea mult şi dacă mi-o spui, te cred. Misiunea mea, sau mai curând întrebarea mea, nu porneşte numai din grija ce v-o port amândurora, Bertling. Dacă te crezi în stare s-o scoţi la capăt cu concepţiile burgheze, ale căror prizonieri suntem, atunci sunt liniştit. Cu toate că – nu trebuie să luăm prea uşor opoziţiile. Aş putea să-ţi spun multe despre asta, iar în ceea ce-o priveşte pe Barbara, cazul e şi mai dificil. Ai dreptate s-o laşi pe ea să decidă. Ştiu că n-ai să-i ascunzi nimic. Trebuie să vadă limpede consecinţele. Ştiu că acum vorbesc iar ca un mic burghez şi ar putea suna, ca şi cum n-aş avea habar, nici consideraţie faţă de forţa şi de specificul iubirii. Îţi zici: un asemenea istoric bătrân şi anchilozat, care nu răscoleşte decât prin ruine milenare, nu mai simte nimic pentru ceea ce există cu adevărat, pentru adevăratele forţe ale…”
„Dar, Waldorf, când ţi-am făcut eu un astfel de reproş?!”
„…Adevăratele forţe ale vieţii. Dar ascultă ce-ţi spun, numai cine le cunoaşte pe acestea poate înţelege şi trecutul, se poate transpune în el şi-l poate judeca. Doar această cunoaştere ne dă dreptul să emitem păreri cu privire la trecut. Pentru toţi ceilalţi istoria rămâne închisă. Devine ceva rigid, în cel mai bun caz un instrument cu care îţi demonstrezi sau încerci să-ţi demonstrezi a posteriori, anevoie şi imperfect, propriile teorii sterile. Uită-te, în schimb, la un om ca Jacob Burckhardt…”
„Nu pot să vă anunţ niciun succes, stimată doamnă, spuse Waldorf, după cum era de aşteptat, m-a refuzat şi mi-a dat a înţelege că-mi fac griji inutile cu privire la chestiunile lui. Hotărârea îi revine Barbarei.”
La aceste cuvinte, doamna Brandenburg învârti violent linguriţa în ceaşca de ceai, iar Waldorf aşteptă ca ea să spună ceva. Dar doamna Brandenburg dădu doar din cap şi spuse:
„Mai departe.”
„Mai departe? A vorbit despre concepţiile burgheze, cu care o s-o scoată el, de bună seamă, la capăt, dar în privinţa asta n-a fost prea convins, mai curând oarecum vag.”
„Foarte bine, Waldorf! Doar nu te aşteptai, cu tot discursul dumitale elocvent, desigur, şi convingător, să capituleze numaidecât. Dacă ar fi fost un bărbat adevărat, te-ar fi dat numaidecât dracului şi nu te-ar mai fi lăsat să spui nicio frază. L-a pălit frica. Acum trebuie să aşteptăm. Ia o ţigară de foi, dragul meu!”
Când Peter Kreuz sosi, cu zece zile înainte de Crăciun, în sat, şi-şi stabili reşedinţa în casa unui neamţ care se reîntorsese la Tōkiō, lumea veni buluc la el. La catul de jos al acestei case toate uşile glisante fură scoase, astfel încât se formă o sală mare, bineînţeles aşternută cu rogojini. Sala sluji de capelă.
De fapt, doamna Beeskop râsese de îmbulzeala de la părintele Kreuz, dar râsul ei suna a gol şi a înăsprire; căci şi ea simţea nevoia de mângâiere duhovnicească. În orice caz, nu întâmplător făcu două plimbări mai lungi cu doamna Spittler, în cursul cărora aduse, cu precauţie, vorba despre biserica catolică şi încercă să se informeze asupra câtorva chestiuni teologice. Răspunsurile doamnei Spittler fură foarte generale şi ea se strădui, mai întâi, să-i arate limpede însoţitoarei ei, că biserica Romei nu e o instituţie care pretinde de la adepţii ei o conduită de viaţă sufocantă, ascetică, orientată doar transcendental, ci că este – lucru care se vădeşte în baroc, stilul arhitectonic propriu-zis catolic, dar care poate fi demonstrat şi în renaştere (despre gotic, mai ales despre cel al secolelor paisprezece şi cincisprezece, nu aduse vorba) – o biserică dornică să afirme viaţa pământească, o biserică sub a cărei mantie cuprinzătoare îşi găsesc locul multe concepţii. Îi servi exemplele elocvente ale unor părinţi ai bisericii, dornici de viaţă, şi ale unor domnitori mai recenţi, care-i plăcură foarte mult doamnei Beeskop. Totuşi, Otilia nu se lăsă furată de digresiuni şi, pe drumul de întoarcere, reveni necontenit la întrebările formulate la început. Cum e cu iertarea păcatelor? Cu păcatul? Cu căsătoria? Spovedania? Purgatoriul? A existat o… – n-o chema Magdalena? – Şi ce atitudine a luat biserica faţă de greşelile ei? Biserica nu putea condamna, fireşte, mai sever decât Christos, nu-i aşa?
„Mda, dragă doamnă Beeskop, despre asemenea amănunte trebuie să vorbeşti cu părintele Kreuz. Sunt lucruri prea de detaliu pentru mine.”
Şi râse de i se văzură dinţii albi, impecabili.
„Vai, din păcate nu-l cunosc; ştii doar că sunt protestantă, cu toate că de la cununia mea n-am mai pus piciorul în biserică. Dar nu pot să mă duc aşa pe nepusă masă, la el, nu?”
„Ei aş! spuse doamna Spittler, mergem chiar acum la el şi vă fac cunoştinţă. Îl cunosc bine.”
„Nu, aş prefera să nu merg azi la el, doamnă Spittler. Eşti foarte amabilă, dar trebuie totuşi să mai reflectez. Pot să-ţi dau răspunsul mâine?”
Seara, însă, un călător venit de la Tōkiō confirmă zvonul, că cel mai târziu peste patru săptămâni trebuiau să se pregătească de călătorie. Otilia Beeskop nu putu dormi peste noapte şi a doua zi dimineaţă se duse la doamna Spittler, care era încă în pat la ora zece, şi o rugă s-o conducă la Peter Kreuz. Cum doamna Spittler era prea comodă ca să se scoale numai pentru asta, îi scrise o scrisoare lui Peter Kreuz, în care o recomanda pe Otilia Beeskop. Scrisoarea o puse într-un plic pe care îl lipi.
