Îşi încrucişă braţele şi privi spre pomul de Crăciun. Ea îl mângâie pe umăr, fără să se uite la el.
Trist Crăciun! La rugămintea Barbarei, Bertling plecă devreme acasă, pe drumul pe care-l parcurgea de luni întregi în fiecare seară şi care azi era îngheţat. Luna plutea alături de Fuji. Era senin şi linişte şi se putea auzi fiece pas. Casele din sat îşi mijeau luminile pe deasupra lacului.
Heinz Bertling intră în odaia sa rece. Pe masa de scris erau câteva cărţi deschise; deasupra lor un pachet, învelit în hârtie albă, proastă, legat cu şnururi roşii şi albe, iar sub funda măiestrit făcută se afla eticheta japoneză de hârtie, pentru cadouri. O carte, cu urări de sărbători de la Waldorf.
Bertling nu mai răsfoi cartea. O puse, obosit, lângă celelalte cărţi de pe masă, stinse lampa şi se culcă. Rămase încă multă vreme treaz, fără a ajunge la vreo hotărâre, decât aceea de a aştepta.
Nici Barbara nu-şi găsi somnul şi, către miezul nopţii, trebui să se ducă în camera de baie să ia un somnifer.
A doua zi dimineaţă veni Schöppe, cu un borcan de miere şi cu o scrisoare, pe care i-o dăduse doamna Wangendorf, în sat, cu o zi înainte. Nădăjduia că scrisoarea nu era grabnică, căci nu vrusese să vină ieri, în ziua de Ajun. De bună seamă că ar fi deranjat. Şi multe mulţumiri pentru ţigările de foi. S-a bucurat foarte, dar zău că nu era nevoie.
Doamna Wangendorf scria că vânduse pianul şi că domnul K. Ito avea să treacă să-l ia cu prima ocazie. Cu stimă! M. Wangendorf.
Barbara n-avea haină de blană din vidră chinezească, scărmănată, căci ea nu exercitase, la Tōkiō, profesiunea de arhitectă de interioare. Purta acelaşi demiu relativ subţire, pe care şi-l cumpărase în Germania cu opt ani în urmă. Dar în Batavia n-avusese nevoie să-l îmbrace niciodată. Totuşi, domnul Ziethen, pe care îl întâlni pe stradă şi pe care îl salută foarte glacial, se întoarse să privească după ea şi dădu din cap cu aere de cunoscător, când îşi reluă drumul. Aşa cum îi comunică domnului Streusand, pe care îl întâlni la puţin după aceea, Ziethen voia să facă o mică plimbare cu barca, în sânul naturii, urmând să-i stea apoi la dispoziţie pentru un scat, şi se gândea cu plăcere la prăjitura, desigur excelentă, pe care o făcuse doamna Streusand.
Doamna Brandenburg, care nu era deloc timidă când îşi forma o părere despre semenii săi şi care discuta foarte deschis cu ei observaţiile proprii referitoare la caracterul sau faptele lor, era astăzi foarte rezervată în a-şi exprima părerea. Salută cu glas tare şi zgomotos pe Barbara şi pe copii, în tindă, şi-i pofti în cameră. Iar domnul Brandenburg, care tocmai citea un roman primit de Crăciun, îi puse pe copii să-i povestească pe larg despre Moş Crăciun şi despre Ţăndărică, pe care îl mai văzuseră în casa asta mai demult.
Când sună cineva afară şi copiii priviră, plini de speranţe, spre uşă, intră Waldorf, care fu primit cu însufleţire de băieţi, chiar dacă nu cu aclamaţiile pe care le-ar fi declanşat apariţia lui Ţăndărică.
Barbara folosi, însă, prilejul, pentru a-l ruga pe consulul general să-i acorde o întrevedere particulară. Acesta o conduse alături, în biroul său.
Waldorf găsi pe masa cu daruri, sub pomul de Crăciun, o jumătate de duzină de romane poliţiste.
„Nu strâmba aşa din nas, Waldorf.”
„Dar n-am strâmbat din nas, stimată doamnă.”
„Ai citit vreodată un roman poliţist?”
„Nu, slavă Domnului!”
„Lacună în cultură. Uite o carte de un american, Dashiel Hammet. Primele cincizeci de pagini trebuie să le citeşti chiar astă-seară; îţi pun această condiţie. Gândeşte-te că însuşi Schiller a scris un roman poliţist, cu o bună doză de Mystery”
„Dar cum a ieşit! Şi nici n-a fost terminat!”
„În afară de asta, a citit Pitaval: Poveşti adevărate. De altfel şi spune, într-o introducere la această colecţie, care merită să fie citită şi de dumneata, ca istoric şi scriitor: «Scriitorii mai buni ar trebui să se coboare şi să înveţe de la cei mai proşti unele meşteşuguri, cu care se cuceresc cititorii.» Văd că nu vrei să-mi asculţi sfatul. Nu te gândeşti la faptul că multe dintre cele mai mari opere literare tratează despre crime şi delicte.”
„Mda, stimată doamnă: Iliada?”
„N-am spus «toate», ci «unele». Mă gândesc la Oedip, Antigona, Hamlet, Maria Stuart, Michael Kohlhaas…”
„Dashiel Hammet, continuă Waldorf sec, citind numele autorului de pe coperta darului de Crăciun. Îmi iau obligaţia să demonstrez unde e profunzimea mai mare.”
„Fireşte, Waldorf; chiar şi cu orizontul meu, mult mai limitat, cred că pot vedea asta. Dar nu-mi place când vorbeşti totdeauna despre artă, de parcă ar fi o altă biserică. Arta e veselă. Încă n-ai ascultat niciodată o dramă satirică?”
„Bineînţeles că da, trebui să admită Waldorf, bineînţeles, dar drama satirică nu ţi-o poţi imagina fără tragedie.”
„Şi tragedia fără drama satirică, Waldorf?”
„Bine, fie, stimată doamnă, conced: arta e şi veselă. Pot să iau cartea şi să încerc?”
Şi, în timp ce doamna Brandenburg continua să vorbească şi se referea la crimele tratate de cei mai mari scriitori: Richard al III-lea, Crimă şi pedeapsă, multe Saga islandeze, alături, domnul Brandenburg ducea o discuţie cu Barbara, care acceptase o ţigară şi avea în faţa ei, acum, şi un vermut.
„Vă amintiţi, doamnă, spuse consulul general, când am vorbit acum trei luni, v-am sfătuit să nu renunţaţi la ajutor. Cazul este, totuşi, mai simplu decât vi se pare. Ε drept că, de atunci, nu v-am mai plătit niciun ajutor, dar am vărsat sumele destinate dumneavoastră – puţin cam incorect – într-un mic fond special al meu, din care am plătit notele medicilor în cazuri excepţionale, ca de pildă atunci când doamna Beeskop a avut un catar conjunctival. Începând cu luna viitoare, guvernul japonez va prelua subvenţionarea şi, pe lista celor ce primesc ajutoare, înaintată de mine, figuraţi şi dumneavoastră. Până la călătoria spre casă – când va avea loc nu ştiu, dar puţin probabil înainte de o jumătate de an – până la călătoria spre casă, ne va pune el sumele la dispoziţie.
Acum, în ceea ce priveşte scrisoarea doamnei Wangendorf. Ei, frumos nu e. Dar poate că are nevoie cu adevărat de banii ăştia, chiar dacă e o prostie să vinzi ceva acum, pe inflaţie. Încă un vermut? Un lucru trebuie totuşi să vi-l spun: sunteţi palidă. Duceţi-vă mai des la plimbare, la aer curat, cu băieţii, care au obrajii tare rumeni! Afară e acum cel mai bun aer pe care-l puteţi avea în Japonia: uscat, rece, însorit. N-aveţi voie să vă îmbolnăviţi, mai ales acum. Haideţi să mergem dincolo, la ceilalţi!”
Barbara rămase însă pe scaun şi puse ţigara, pe jumătate fumată, pe marginea scrumierei.
„Aş vrea să vă rog să-mi mai daţi un sfat, într-o chestiune juridică.”
„Chestiune juridică? La naiba! Hai, daţi-i drumul!”
„Da. Cum se poate introduce o acţiune de divorţ?”
Consulul general Brandenburg, care se sculase în picioare şi se pregătea să-şi ia paharul de coniac în camera cealaltă, se aşeză la loc şi puse paharul pe măsuţa de fumat.
Spuse rece şi neprietenos:
„Povestiţi-mi pe larg!”
„Vii abia după cină, Heinz? Ai lucrat şi astăzi? De Crăciun?”
„Da. Dar, cu cât înaintez, cu atât devine mai greu. Nu ştiu dacă te interesează asta, Barbara, dar am să încerc să-ţi explic: ţi se întâmplă întocmai ca la traducerea unui pasaj dificil din Tucidide. Ai în faţa ta o frază lungă şi poţi deduce, din context, că acum ar trebui să urmeze ceva, într-un sens sau altul. Apoi începi să traduci cuvânt cu cuvânt şi te bucuri că totul se potriveşte; dar, deodată, în ultima propoziţie secundară, observi că ai legat totul în mod greşit. Nu-ţi iese socoteala. Trebuie s-o iei din nou de la capăt. Cam aşa e şi cu lucrul meu, doar la proporţii ceva mai mari. După ce îţi închipui, pe baza unei mulţimi de aserţiuni, că ai aflat ce gândea Schiller despre istorie, la un moment dat îţi iese deodată în cale o frază pe care nici n-ai bănuit-o şi care nu se potriveşte cu imaginea ta. Dar abia după ce ai răsturnat imaginea ta, observi că fraza se potriveşte, totuşi, că l-ai interpretat prea simplist pe eroul tău. Şi stai, acum, şi o iei din nou de la capăt, poate pentru a treia sau a patra oară. Parcă ai da la o parte un strat după altul, dar Schiller ţi se pare tot mai abscons.
Văd că te plictisesc, Barbara. Mă gândesc mereu numai la mine. Astăzi pari deosebit de palidă, chiar dacă îţi stă bine, eşti aproape străvezie.
Barbara, m-am gândit ieri, mult, la discuţia noastră…”
