Waldorf se opri şi lovi cu bastonul într-o piatră. Auzi pe cineva venind de-a lungul potecii şi îi ieşi înainte. Era Bertling, în palton, fără pălărie.
„Bertling! Doamna Brandenburg mi-a povestit că a fost la dumneata! S-o lăsăm pe Barbara să cânte bucata până la sfârşit!”
„…Căci dac-ai vrea să vezi, tu, toate,
Păcate şi-orice nedreptate,
Cine-ar mai sta în faţa ta.”
Dar mai înainte ca Barbara să cânte finalul, Waldorf îl luă pe Bertling de braţ.
„Hai să mergem, Bertling, nu pot asculta mai departe.”
IV
„CAP-DE-LEMN”, CUM ÎI SPUNEAU
fetele domnişoarei doctor Steinkopff, ridicase braţul drept, scuturase puternic mâna şi strigase cu glasul ei subţire care era atât de uşor de imitat:
„Ăsta-i blestemul faptei rele…”
Sabina nu-şi mai putu aduce aminte de versul următor. Oricum, citatul i se adresa atunci Hildei Pohl, care stătea în picioare, palidă, lângă banca din fund, şi nu lipsise mult, ca din cauza acestei scene Hilda să fie respinsă la bacalaureat, întrucât nu avea încă maturitate morală şi de caracter.
„Ăsta-i blestemul faptei rele” nu, Sabinei nu-i venea în minte versul următor, cu toate că, în adânca ei mâhnire, era convinsă că el ar fi oglindit perfect situaţia ei. Cu siguranţă că Bertling cunoaşte versul şi ştie de unde e şi în ce zi a fost scris. Bertling! Luă din nou pila de unghii de pe prosopul din poală şi-şi pili unghiile, când, deodată uşa micii camere de hotel se deschise.
„Dumnezeule, Bertling, cum m-am speriat! Dumneata eşti!”
Sabina adună de pe prosop pilele, forfecuţele de unghii şi de pieliţe, oja şi soluţia de şters oja, pielea de căprioară pentru lustruit şi beţigaşele de lemn, şi puse totul pe poliţa îngustă, de sticlă, care era atârnată sub oglindă, deasupra chiuvetei.
Bertling, care nu putu face niciun pas înainte, câtă vreme Sabina se mişca prin mica încăpere, aruncă repede o privire în jur: nici doi metri lăţime, cu un pat mic şi îngust, pe care era aruncată în dezordine o cuvertură de lână, două dulapuri în perete şi, între el, chiuveta. O măsuţă de scris, foarte mică, cu un telefon, iar în faţa ei un scaun. Acesta era tot mobilierul. De la fereastră se vedeau şirurile de geamuri ale unui bloc de vizavi. În cameră era întuneric, pereţii, după câte se părea, nu erau tocmai curaţi.
„Bună ziua, Sabina. Nu m-am aşteptat să te găsesc la ora asta în cameră. Gândeam că lucrezi…”
„Ah, Bertling, mă bucur atât de mult că dumneata… că tu… că ai venit! Îi luă mâna cu ambele ei mâini. Aşează-te aici, pe pat! Eu iau scaunul. Ε totul în neorânduială la mine, nu-i aşa? De altfel, tocmai mă gândeam la tine. Cunoşti, desigur, versul pe care l-a citat odată Cap-de-lemn? «Ăsta-i blestemul faptei rele…» e cu siguranţă din Schiller, despre care tu ştii totul.”
„…Căci veşnic, rău din ea se naşte!”
„Da, adevărat! Ah, Bertling, dacă ai şti prin câte am trecut în zilele astea din urmă!”
„Sabina, am venit să vorbesc serios cu tine.”
„Bertling, eu vorbesc întotdeauna serios. Ce e, Bertling? S-a… întâmplat ceva?”
Bertling îi povesti ceea ce-i istorisise doamna Brandenburg şi spuse că Sabina trebuie să se reîntoarcă acum acasă; că a venit la Tōkiō, din proprie iniţiativă, pentru a-i spune asta.
Sabina îşi sprijini faţa pe braţe şi, rezemându-se de mica măsuţă, izbucni într-un plâns amar, cu sughiţuri, ca un copil. Se gândea la tatăl ei şi la Buick-ul negru, din Batavia. Cum tatăl ei o luase lângă el, în leagăn, şi cum zburaseră amândoi prin aer, încât o cuprinsese frica să nu se frângă grinda şi să nu se rupă frânghia!
Apoi se ridică în capul oaselor şi gura ei moale, puţin cam mare, încă tremura.
„Biata mama! Da, Bertling, mă întorc acasă! Aş fi venit oricum, chiar dacă nu azi sau mâine. Hai să plecăm cu primul tren.”
„Nu trebuie să-ţi dai demisia? Nu eşti angajată?”
„Am să-ţi povestesc tot, Bertling.”
În timp ce-şi făcea geamantanele, îi povesti că fusese concediată în ajunul Crăciunului, împreună cu Anita Krämer şi Hilda Pohl. Nu voia să-şi ia rămas bun de la ele, nici chiar dacă se întorceau azi după-masă. Prietenele ei erau plecate într-o călătorie la Atami, cu câţiva cunoscuţi, şi înnoptau acolo, într-un loc cu izvoare fierbinţi. Sărbătoriseră Crăciunul acolo, dar Sabina refuzase să meargă cu ele. Voia să fie întrutotul sinceră: de fapt, n-a plecat cu ele, fiindcă n-avea rochie de seară, şi asta era obligatoriu în seara de Ajun. Cu toate astea e bucuroasă că a rămas aici. Dar, Crăciunul, pentru prima oară singură…
„Bertling, doar un pom uscat în sala de mese, un pin banal, cu beculeţe electrice, fără lumânări. Doar o scrisoare scurtă de la mama! Dar n-am putut să-i răspund. Bertling, înţelegi asta? Nu pentru că… pur şi simplu n-am putut. Mi-era nespus de ruşine.”
Dar toată sporovăiala asta, o, nu mai poate vorbi despre asta, acum, când papa a murit…
Când băiatul de la lift le comunică celor două doamne, Anita şi Hilda, care se întorceau, cu o valijoară, în camera lor, că Sabina a plecat, Anita spuse doar:
„Ţi-am spus eu numaidecât, Hilda: n-are caracter! De altfel, trebuie să ne grăbim dacă vrem să ajungem la timp, iar cina… o să trebuiască să sărim peste ea. Poţi să-mi împrumuţi o pereche de ciorapi de nailon?”
Când Otilia Beeskop se mai gândi o dată, după-masă, la cele petrecute, ajunse la concluzia că fusese un semn de la Dumnezeu, care o determinase să se scoale încă de la ora nouă, căci de obicei, nu se dădea, decât rareori, jos din pat înainte de zece. Oricum, cu puţin înainte încă dormea adânc, apoi deschisese brusc ochii şi se dusese la fereastră. Era în cămaşa ei de noapte, neagră, adusă de un cunoscut de la Shanghai, care îşi exprimase speranţa, când i-o oferise, că o va proba în prezenţa lui. Exclus, spusese Valeria Beeskop, în primul moment. Aşadar, în această cămaşă de noapte – despre care amah a ei crezuse că e o rochie de seară, din cauza decolteului adânc, care, din păcate, nu dezvăluia nimic provocator – se duse la fereastră şi dădu obloanele de lemn la o parte. Văzu atunci că uşa casei de vizavi, unde se bucura de ospitalitate părintele Kreuz, se deschise şi doamna Spittler ieşi afară. Mai făcu un semn cu mâna, în urmă, şi plecă acasă, fără s-o observe pe doamna Beeskop, în cămaşa ei de noapte, neagră şi cu danteluţe.
După această întâmplare, Otilia Beeskop hotărî, ca totuşi, să nu treacă la catolicism, în ciuda mijloacelor sale de a acorda iertare şi a puterii spirituale de care dispuneau reprezentanţii lui. Începuse să şovăie în hotărârea ei de a se converti, încă de când primise scrisoarea de la Bruno. Scrisoarea aceasta era scrisă pe un ton blând, poate şi sub impresia pe care o făcuse asupra lui moartea lui Fritz Haffner. Ştia ea bine ce frică îi era lui Bruno de moarte. N-are să uite niciodată cum a avut Bruno febră tifoidă şi cum i-a trebuit un sfert de an ca să se refacă. Cea mai frumoasă epocă a căsătoriei lor! Şi o voce interioară, care nu înşela, îi murmura la ureche că şi Bruno avea probabil motive să nu vină cu pretenţii prea mari faţă de ea. În orice caz, avea de gând să nu cruţe niciun mijloc, pentru a afla totul despre viaţa lui din India.
Afluenţa la orele de consultaţie ale părintelui Kreuz scăzuse, de când se aflase că reîntoarcerea în patrie şi revederea cu soţii era încă foarte departe. Încă în aceeaşi după-amiază Otilia Beeskop se duse la hotel şi le comunică tuturor ceea ce observase în zorii zilei. La hotel găsea auditorii cei mai mulţi şi mai dispuşi s-o asculte; le descrise, cu elocinţă, cum ieşise doamna Spittler pe uşă întorsese capul o dată, „aşa”, şi încă o dată „aşa”. Şi nu-i răspunsese, ci îi făcu doar semn cu mâna! Un fel de sărutare cu vârful degetelor, în orice caz foarte frivolă. Şi ceea ce până acum fusese doar o bănuială generală, deveni o certitudine dureroasă, scandaloasă. Otilia nu uita să menţioneze mereu că un impuls straniu, irezistibil, aproape un glas o îndemnase să se scoale şi să se ducă la fereastră. Şi, când unii dintre auditorii ei – dintre cei care fuseseră dintotdeauna apropiaţi de biserică şi, mai ales, dintre cei ce se apropiaseră de puţină vreme – întrebară, cu îndoială, dacă doamna Spittler nu avusese poate o treabă cu totul nevinovată la părintele Kreuz, ea râse sec, mâniată de atâta ignoranţă şi necredinţă, şi spuse:
„Ce poate căuta o doamnă – şi accentuă cuvântul „doamnă” – la ora şapte în casa lui! Nu, doamnă Neumann, această făptură e mult prea şmecheră!”
Şi mai mânioasă fu însă, când o întâlni, în după-amiaza aceleiaşi zile, pe doamna Spittler, a cărei vizită nocturnă era de mult cunoscută în tot satul, şi care ajunsese, fără îndoială, şi la urechile ei. Doamna Spittler o salută pe Otilia de pe partea cealaltă a uliţei, într-un fel izbitor şi exagerat de prietenos şi râse de i se văzură dinţii albi, impecabili, în timp ce Otilia dădu scurt din cap, abia vizibil. După aceea, doamna Spittler se îndreptă spre uşa casei unde locuia ca oaspete părintele Kreuz; şi, când deschise uşa, mai întoarse o dată capul şi-i zâmbi din nou doamnei Beeskop, care se oprise în loc şi privea în urma ei. După care, Otilia intră în casa ei şi ar fi dat oricât să poată trânti uşa. Dar casa ei era o casă japoneză şi nu avea decât uşi glisante.
În dimineaţa următoare, Peter Kreuz intră, roşind uşor şi cu privirea în pământ, în sala care nu era mai goală, ci mai curând mai plină decât de obicei, şi anunţă, la sfârşitul serviciului divin, că îşi grăbea plecarea şi că spovedania fixată pentru poimâine nu va mai putea avea loc. Doamna Spittler, aşezată în primul rând, se întoarse fără sfială, vizibil amuzată, şi o căută printre cei prezenţi pe doamna Beeskop, care nu-şi făcuse însă apariţia.
În timpul acesta, Otilia Beeskop era la doamna Streusand şi îi zugrăvea vizita ei la Barbara.
