„Zău, doamnă Streusand, fireşte că a afectat-o profund, şi că arată ca o Mater dolorosa din cartea pe care mi-a vârât-o pe gât părintele Kreuz. Dar n-a uitat să-şi facă buzele cu roşu. Ştiu, nu sună frumos ceea ce am să spun acum, dar mi-a trecut de mai multe ori prin cap că într-o anumită privinţă, e totuşi o rezolvare bună pentru Barbara. A avut noroc. Bruno Beeskop n-o să moară, poţi fi sigură de asta! Acu’, nu mai difuza remarca asta. Departe de mine gândul de a-mi bate joc de asemenea lucruri serioase. Îmi pare rău de bărbatul Barbarei. Îl cunoşteam bine. A fost un om de treabă, un gentleman, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre Beeskop. Beeskop are bani – azi e mai bine să spunem: avea, dar e un om de jos. Sper că moartea lui Fritz Haffner i-a băgat serios frica în oase şi că, în anii cât am trăit despărţiţi, s-a făcut mai blând şi s-a mai potolit. Beeskop are multe defecte. Doamnă Streusand, poţi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că n-ai un asemenea bărbat gelos, care, pe deasupra, mai şi bea şi e iute la mânie!”
„Ehei, doamnă Beeskop, nici bărbatul meu nu e un înger, şi nici mie nu mi-e uşor cu el. Aproape că-mi vine să spun că la noi lucrurile stau invers. Când pleacă la Tōkiō – n-aş vrea să ştiu ce învârte el pe-acolo. Adică de ştiut aş vrea să ştiu, şi o s-o aflu eu odată! Acu’ iar şi-a vârât o fată coada şi nu e pentru prima oară! La vârsta lui, ar trebui să-i fie ruşine!”
„Da, da! Aşa? Ei, Barbara a scăpat de grijă. Vezi dumneata, la mine, care n-am copii, încă mai treacă-meargă. Dar ea, ce-ar fi putut să facă? Bărbatu-său ar fi aflat oricum, fie şi numai de la Sabina, care s-a întors acasă. Şi închipuie-ţi: cu Bertling s-a terminat. La început, ca nişte turturele, iar acum o lasă baltă. De fapt, ea nu vrea să recunoască; dar pe mine nu mă duce nimeni de nas în asemenea treburi. Am spus-o totdeauna: nu e bun de nimic, e prea moale. Crede-mă, doamnă Streusand, aşa e speţa asta de oameni.
Pe dinafară sunt chipeşi, sunt profesori de schi sau profesori de înot şi mari sportivi; dar când e la o adicătelea, sunt zdrenţe. În privinţa asta sunt Stan Păţitul!”
Doamna Beeskop se duse astfel, de la unul la altul, „excreta” bârfeli şi înregistra bârfeli. De la doamna Neumann din hotel la doamna Streusand, de la doamna Streusand la doamna Wangendorf, care o invitase la o ceaşcă de ceai. Soţul ei plecase la Tōkiō pentru două săptămâni şi se opera acolo. O operaţie de apendicită, spuse doamna Wangendorf. Otilia, care cunoştea însă exact boala lui Wangendorf, o puse să-i înşire simptomele şi, după ce doamna Wangendorf enumeră toate durerile de care se plângea soţul ei şi care, după părerea ei, puteau indica o criză de apendicită, Otilia spuse:
„Acu, ia închipuie-ţi, doamnă Wangendorf câte palavre stupide nu auzi! Ca şi cum oamenii n-ar avea altceva de făcut, decât să-şi imagineze prostii. Exact acum zece minute, doamna Streusand mi-a povestit că soţul dumitale vrea doar…”
„Palavre!” o întrerupse doamna Wangendorf; dar Otilia nu se lăsă şi continuă:
„Zice că vrea să joace scat…”
„Sibyla, ia mai lasă cartea aia stupidă din mâna şi du-te la aer curat!”
„Are firea flegmatică a tatălui ei – continuă doamna Wangendorf, fără a-i da timp Otiliei să revină la vechea temă – dacă îmi pot permite o critică la adresa bărbatului meu. Da, câte bârfeli nu se colportează în lume! De curând am auzit că dumneata ai fi încetat să mai scrii pentru domnul Ziethen, fiindcă şi-a lăsat barbă!”
„Ha, ha!” râse doamna Beeskop înţepat.
„De altfel, l-am văzut azi pe Ziethen şi aproape că nici nu l-am recunoscut. Şi-a ras din nou barba, care într-adevăr nu-i venea bine!”
„Nu-i cu putinţă!”
Otilia Beeskop rămase cu mâna – cu care îşi punea pentru a doua oară zahăr – întinsă în aer.
Ceasurile bat şi timpul trece.
Waldorf şade, într-o seară, din nou la Barbara, în fotoliul de pluş verde, ale cărui rezemători sunt tocite. Sabina stă pe divan, cu picioarele ghemuite sub ea şi citeşte un roman. Barbara cântă la pian, poate o Fugă din Pianul bine temperat sau ceva din operele pentru pian ale lui Händel. Cântă ca odinioară, cu spatele rigid şi cu capul uşor aplecat înainte. Waldorf fumează o ţigară de foi şi o priveşte, cum stăpâneşte muzica. Pe pian se află fotografia lui Fritz. Aude încă o dată aceeaşi bucată, pe care o mai cântase, cândva mai de mult; începe lucid. Tema este reluată de vocea a doua, prima răspunde şi, când revine iar, dominantă, basul porneşte îndesat, în note întregi. Se aşterne fastul şi straie întunecate foşnesc. În registrul de sus cântă amoraşii, în şaisprezecimi de note. În timp ce zefirul adie încă, în depărtare se aude tunetul. Tema mai răsună încă o dată, la bas, în note întregi.
Waldorf trage din ţigara de foi şi se gândeşte la Teofana, care a fost soţia chezarului Nikephoros Phokas, iar ucigaşa lui a fost iubita împăratului Ioan Ţimiskes, care a părăsit-o, şi mama lui Basileios al II-lea.
Barbara domină mai departe şi conduce piesa spre un final patetic, vuitor. Ε secolul al optsprezecelea, muzică „morală”, care nu lasă omul să alunece pe căi greşite.
Waldorf îşi ia rămas bun.
Înainte de a-şi pune paltonul îmblănit, întrebă:
„Sabina, da’ ce citeşti? Hm hm! The Case of the Lucky Legs31? Bună? După ce o termini de citit, te rog să n-o dai numaidecât îndărăt doamnei Brandenburg. Vreau să-mi arunc şi eu ochii, o dată, într-o asemenea carte, ca variaţie şi pentru a nu deveni unilateral. La revedere, Sabina! Şi sper, Barbara, să pot reveni în curând, şi atunci o să cânţi iar, nu-i aşa?”
„Dacă oi mai avea pianul!”
„Aa, asta nici nu ţi-am spus-o. Domnul Ito mi-a scris deunăzi, că ar vrea să mai lase pianul la dumneata. Ţi-l împrumută până când ne vom întoarce în Germania. Căci l-a cumpărat - de altfel cu un preţ surprinzător de mare – numai pentru a-şi plasa banii: teama de inflaţie.”
„Waldorf! Ai vorbit cu el?”
„Un pic am pledat şi eu, când mi-a făcut o vizită, atunci. Dar n-a fost greu defel. La revedere.”
Waldorf îşi pune căciula de blană şi pleacă.
Când dă să cotească din poteca îngustă care, acum, la mijlocul lui ianuarie, s-a şi acoperit de zăpadă, şi vrea să treacă pe drumul de pe mal, sare ca ars îndărăt.
„Mii de draci! Dumneata eşti, Bertling! M-am speriat zdravăn. Vezi, şi ridicasem bastonul să dau. Ce umbli ca o nălucă pe-aici, pe o vreme îndrăcită ca asta?”
„Am auzit muzică înăuntru, spuse Bertling abătut, şi m-am oprit. Nimic altceva. Sentimentalism de care nu mă pot debarasa, compătimire faţă de mine însumi. Mai făceam o plimbare de-a lungul lacului, fiindcă seara nu întâlneşti pe nimeni; şi mi-e neplăcut să întâlnesc pe cineva pe-aici. Colo sus străjuieşte Fuji, iar luna se arată iar. Când am trecut pe aici, Barbara cânta la pian. Atunci m-am oprit în loc şi am ascultat şi – ei da, îţi trec, atunci, tot felul de gânduri prin minte; vreau să le păstrez doar pentru mine, căci m-am gândit numai la mine. Şi asta nu e drept: ar fi trebuit să mă gândesc la Barbara, care este, de fapt, cea mai lovită. Dar ştii şi dumneata, Waldorf, nimeni nu-şi poate schimba pielea, nici dumneata şi nici eu. De fapt, e iar o frază banală şi o folosesc doar din comoditate. Vreau să spun că nu sunt o fire tare, căci o asemenea fire ar fi dat alt curs clipelor trăite împreună cu Barbara. Să presupunem de pildă – fireşte, e de neconceput – dar să presupunem, doar, că în locul meu ar fi fost un om ca Arnim. Ăla ar fi parat loviturile abătute asupra Barbarei, le-ar fi parat în mare măsură. Sau eşti, cumva, de altă părere?”
„Nu mi-l pot imagina pe Arnim în situaţia dumitale.”
Trecură, în drumul lor, pe lângă blocul de lavă de pe promontoriu.
„Probabil ai dreptate. Ştiu sigur, însă, că n-am fost de vină numai pentru că… pentru că am început, pur şi simplu, chestia cu Barbara, ci şi mai târziu, când am lăsat totul să se desfăşoare de la sine, când am închis ochii. Aproape din prima zi am mers fiecare, într-ascuns, pe drumul propriu, numai că nu mi-am dat seama.
Şi, când mă uit îndărăt – penibil, Waldorf! Vezi dumneata, Barbara şedea adineauri la pian, sigură ca totdeauna, când domina, cum a spus ea odată. O să se regăsească, cu toate că pentru ea este mult mai greu. Dar eu, stau afară, lângă gard, şi ascult melancolic cum cântă, şi o să mă apuc, în camera mea, de lucrarea mea şi o să încerc să spun ceva nou despre concepţiile lui Schiller privitoare la istoria universală. «Să spun ceva nou» – ăsta nu e un motiv valabil pentru a lucra. Ar trebui să fie altceva care să mă determine să lucrez. Ar trebui să aud o chemare! Apelul de care vorbeai dumneata cândva şi pe care i-l adresează Barbarei arta. Ai amintit atunci un vers de Rilke, care exprima asta atât de bine. Dar, vezi, eu sunt un om nemuzical. Oricât de încordat aş asculta, nu aud chemarea. Pot vedea foarte bine toate astea; căci, Waldorf, oamenii ca mine au însuşirea de a observa foarte bine pe alţii şi pe sine. Poate că ăsta e chiar un motiv al eşecurilor lor repetate. Acum, însă, ştiu că voi termina lucrarea. Nu mă îndoiesc de asta. Merge. Dar ceea ce-o să iasă – să fie oare atât de epocal şi de zguduitor?”
„Năzuieşti totdeauna prea sus, Bertling. Aşa n-ai să fii fericit. Cred că ţi-am spus odată: trebuie să pornim de la nimicnicia noastră, de la dimensiunile noastre de pitici, cum spunea odată Burckhardt…”
„Da. Ai dreptate, năzuiesc prea sus. Şi dau greş totdeauna, pe jumătate sau integral, şi apoi vin ceasurile negre ale disperării. Şi cu Barbara am năzuit prea sus. N-am fost la înălţimea ei şi a cerinţelor. Mi-am supraestimat forţele, ca Sabina cu romanul ei.”
„Da, da, afuristă poveste”, şi Waldorf nu preciza, dacă se referea la romanul Sabinei sau la eşecul lui Bertling. Nici lui nu-i convenea, de bună seamă, mărturisirea. Confesiunile şi introspecţiile, când erau exprimate cu voce tare nu constituiau partea lui puternică.
„Hai, vino înăuntru la mine, Bertling! Tomako a făcut un foc bun şi mai are şi un strop de băutură pentru noi. În ultimele luni s-au adunat o mulţime de probleme, pe care aş vrea să le discut cu dumneata. Trebuie să ne apucăm iar de lucru, Bertling. Ţi-am spus că ieri l-am întâlnit pe colonelul von Arnim?”
„Nu.”
„Trebuie să se interneze din pricina ochilor. Se prevede chiar o operaţie. Nu e exclus să-şi piardă vederea. Şi chiar dacă ai să mă întrerupi din nou cu exclamaţia «eroi şi cultul eroilor» – eu încă n-am întâlnit, aici la noi, un om ca Arnim.”
„Nu prea înţeleg. Căci, dacă sunt bine informat, n-ai avut prea des prilejul să-l vezi şi, mda, – să-l verifici. Mi-aduc aminte, că vorbeai aşa despre el încă după primele întâlniri.”
