„Aş vrea să vorbesc câteva cuvinte numai cu dumneata. Nu putem să-i trimitem pe copii afară?”
„Daa…?”
Barbara îi îmbrăcă pe băieţi cu paltonaşele noi şi întrucât era tulburată, le confundă, iar Ulli respinse revoltat paltonaşul care era prea mare pentru el.
Doamna Brandenburg stătea în picioare lângă pian.
„Nu-l chinuiţi prea rău pe Bauschan!”
„Nu!” strigară amândoi băieţii într-un glas, de parcă ar fi considerat cu totul inutil asemenea avertisment, şi ieşiră afară.
„Pot să vă ofer o ceaşcă de ceai?”
„Nu, mulţumesc,” spuse doamna Brandenburg, aşezându-se în fotoliul adânc, în timp ce Barbara luă loc în faţa ei.
„S-a întâmplat ceva, doamnă? Nu ştiu, am sentimentul că…”
„Aseară a venit doamna Beeskop la noi şi a adus o scrisoare pe care a primit-o de la domnul Beeskop. Îi comunică în ea, că soţul dumitale a murit de malarie, acum o lună în lagărul din India.”
„Soţul meu a murit, repetă Barbara, Fritz!” Şedea pe divan, gârbovită, cu umerii atârnând în jos. Îşi împreunase mâinile şi le strângea puternic. Buzele îi erau decolorate.
„Domnul Beeskop a alăturat şi o scrisoare a soţului dumitale.”
Doamna Brandenburg scoase ambele scrisori din poşetă şi le dădu Barbarei, care şedea prăbuşită şi care întinse, obosită, o mână.
„Cred că a început să se ardă ceva în bucătărie. Am să mă ocup eu, între timp, de mâncare.”
Barbara avea ambele scrisori în poală şi desfăcu plicul.
„Iubită doamnă Haffner”, scria Bruno Beeskop, cu litere mari aplecate, mai-mai să cadă, spre dreapta, „am trista datorie de a-ţi aduce la cunoştinţă săvârşirea din viaţă a soţului dumitale. Şi-a dat sufletul azi-dimineaţă la ora şase. A murit de dizenterie malarică. Duminică seara l-au apucat frigurile, luni dimineaţă avea peste 41 de grade, febră care s-a menţinut neschimbată aproape toată ziua; doar când a început să transpire, a mai scăzut ceva. A fost dus la spitalul lagărului. Marţi n-a mai avut febră deloc, dar peste noapte febra a crescut din nou, iar la ora patru am fost trezit şi am rămas la căpătâiul lui. În ultima noapte a avut diaree puternică şi la ora şase inima a încetat să-i mai bată. În ziua dinainte, când îl lăsase febra, a început să scrie o scrisoare pentru dumneata, dar n-a terminat-o; o anexez aici.
Scumpă doamnă Haffner, îmi pare foarte rău. Sper că Otilia îţi va putea da o mână de ajutor în zilele acestea. Urna lui Fritz a fost depusă la cimitirul din localitate. Mâine va avea loc în lagăr un parastas, la care va fi de faţă şi comandantul englez.
Voi avea grijă de lucrurile lui Fritz şi ţi le voi da în Germania, când ne vom revedea. În noaptea când am fost lângă el, Fritz a vorbit mult de dumneata. Avea impresia că e în Batavia. L-am întrebat: «Fritz, vrei să-i transmit ceva soţiei tale?» Dar nu m-a auzit, fiindcă delira din cauza febrei şi nu mă mai recunoştea. Probabil că a ştiut din ziua precedentă că starea lui era gravă, deoarece a scris scrisoarea. Încă de la primul puseu febril, luni dimineaţa, doctorul i-a făcut o injecţie, întrucât inima îi fusese atacată de prima lui malarie şi era slăbită. Şi probabil că nici n-ar fi fost atât de grav, dacă nu intervenea dizenteria.
Scumpă doamnă Haffner, nu pot să-ţi mai scriu multe, fiindcă eu însumi sunt încă complet răvăşit şi sper că vei trece prin asta cu ajutorul cunoştinţelor dumitale şi cu mângâierea copiilor.
Cu cele mai bune sentimente,
rămân al dumitale
B. Beeskop
Scrisoarea lui Fritz era pusă alături, cu plicul nelipit. Era scrisă cu creionul.
„Draga mea Barbara,
Acum două săptămâni a sosit scrisoarea ta, în care îmi descrii atât de frumos peisajul de la voi, la poalele lui Fuji. M-am bucurat nespus de scrisoare, şi în special de răspunsul pe care i l-ai putut da doamnei Brandenburg, la ceai, când te-a întrebat dacă ai avut de a face cu alţi bărbaţi.
Îţi scriu azi, după o criză grea de malarie tropicală (ca atunci). Ieri m-a supărat inima şi mi s-a făcut o injecţie. Azi mă simt, în mod explicabil, încă slăbit. Dar următoarea creştere a temperaturii este aşteptată pentru la noapte sau mâine dimineaţă. Dacă nu vor interveni alte complicaţii, medicul speră că totul va merge bine. (El mi-a spus-o în termeni mult mai pozitivi; dar noi cunoaştem bine malaria!) În orice caz, la tropice nu mă voi mai întoarce.
Scrisoarea ta şi rândurile Sabinei sunt lângă mine, pe noptieră, pe care se mai află şi un vas cu flori, adus de Beeskop. Am să continui scrisoarea mai târziu.”
Aici se întrerupea scrisoarea.
Când doamna Brandenburg reveni în cameră. Barbara era întinsă pe divan, îşi înfundase faţa în pernă şi plângea. Doamna Brandenburg se duse iar în bucătărie şi veni îndărăt cu o cafea. Dar Barbara nici nu vru să audă de ea, după care doamna Brandenburg întrebă, amestecând cu linguriţa în ceaşcă, cine va găti prânzul pentru copii.
Barbara se sculă în picioare, puse pe masă ambele scrisori, pe care le ţinea încă, strâns, în mână şi-şi dădu părul pe spate, netezindu-l. Se duse cu doamna Brandenburg în bucătărie şi termină de pregătit mâncarea. Doamna Brandenburg adusese o cutie de conserve de carne cu zarzavat şi se invită la masa de prânz.
La ceai, doamna Brandenburg întrebă:
„Eşti toată ziua singură acasă?”
„Da.”
„Nu vine nimeni să te ajute?”
„Nu.”
Altceva nu mai vorbiră. Când se lăsă întunericul, doamna Brandenburg se duse acasă, dar nu direct, ci trecu mai întâi pe la vecinii Barbarei.
Încă în aceeaşi seară, cu puţin înainte de cină, veni Schöppe, se opri în pragul uşii, îi dădu laptele şi vru să întrebe dacă îi poate fi de ajutor cu ceva. Vru să spună şi câteva cuvinte de consolare. Dar când văzu ochii Barbarei, spuse, că trebuie să se ducă acum acasă. Amah nu se pricepea încă prea bine la vite. Însă, dacă Barbara are nevoie de el, vine oricând.
După masa de seară, Waldorf porni agale pe poteca de lângă lac, în sus, spre casa Barbarei; când ajunse lângă obloanele închise de la roka, Barbara tocmai atinsese clapele pianului. Era un coral:
„Zdrobită-n suflet strig spre tine,
O, Doamne-ascultă-a mea chemare!”
