„Da, de cele mai multe ori, aşa îţi propui la început, răspunse Bertling oftând uşor, «principiis obsta!»32 scria Ovidiu.”
„Ştii unde scrie asta? Nu? Am ajuns să te învăţ şi eu ceva despre Ovidiu! O spune în Remedia amoris. Pun prinsoare că nu cunoşti cartea, nici măcar după titlu. Dar Ars amatoria o cunoaşte toată lumea, iar Ziethen are o jumătate de duzină de ediţii în latineşte, în nemţeşte şi în franţuzeşte.
Dar iată unde vreau să ajung: remediile pentru iubire ale lui Ovidiu nu s-au dovedit, după cât se pare, atât de eficiente. De aceea şi sunt Remedia amoris, poate, atât de puţin populare. Şi nu-i de mirare, deoarece eu nu cred că ideea fundamentală «principiis obsta» ajută totdeauna. De ce nu?”
„Spiritul se supune, dar carnea e slabă.”
„Hai, fugi cu astea de-aici, Bertling! Trebuie să vorbesc şi mai banal: iubirea e instrumentul destinului. Iar vorba lui Ovidiu nu-i decât o slabă formulă de abatere a destinului.”
Când Otilia Beeskop a vorbit de un concert în casa Barbarei, a folosit o expresie puţin cam pretenţioasă. N-au venit decât Waldorf, Arnim, doamna Brandenburg – soţul ei s-a scuzat: era la Tōkiō, la consfătuire cu privire la problemele subvenţiei – şi Bertling. Barbara a cântat la pian, un ceas încheiat, un program pe care-l discutase în prealabil cu Waldorf. În discuţia premergătoare, Barbara propusese un Impromptu de Schubert şi îl întrebase pe Waldorf, făcând cu ochiul, dacă e de acord, având în vedere că bucata nu e din secolul al optsprezecelea; atunci el a râs şi a spus:
„Vai, Barbara, ştii doar că n-o iau chiar atât de în serios – pe Schubert, de altfel, l-am exceptat totdeauna, în gând – şi că, de cele mai multe ori, îmi exprim părerea excesiv de critic mai ales când am un gând ascuns. Bineînţeles, că ai să cânţi Schubert!”
Acum, după-amiaza trecuse şi oaspeţii o rugară pe Barbara, la sugestia lui Waldorf, să le îngăduie să vină, de-acum înainte, din două în două săptămâni, la un mic concert. Barbara fu de acord.
Waldorf îl însoţi pe Arnim până acasă.
„După-amiaza asta de azi, dacă ghicesc bine, ţi se datorează de fapt dumitale, Waldorf?”
„Pentru a vorbi deschis, domnule colonel, m-am gândit mai puţin la noi, cât mai ales la Barbara. Ceea ce urmăream, era s-o ajut pe Barbara să-şi recapete consideraţia faţă de sine. Iar dincolo de asta, am vrut şi s-o vedem cu adevărat; căci, de fapt, ea nu poate fi cunoscută cu adevărat decât când cântă la pian. Atunci nu poate ascunde nimic. Pe baza exemplului ei ne putem da seama că arta, acolo unde este autentică, e oglinda omului în totalitatea lui. În fond, de bună seamă că arta – sau dacă vrem s-o exprimăm paradoxal: felul de a cânta – a fost elementul prin care Barbara a devenit serioasă. Oare nu muzica a fost cea care a chemat-o la ordine? Uite, Bertling, omul nemuzical nu aude chemarea artei; este uşuratic, lipsit de seriozitate – repet doar ceea ce i-am spus lui însuşi odată, cu multă vreme în urmă – lipsit de seriozitate şi fără pondere; nu izbuteşte să ajungă decât, cel mult, la melancolie.
Dar vorbesc iar despre artă ca despre o biserică, – cum ar spune doamna Brandenburg – şi iată că mă întorc îndărăt, la lume. În afară de asta, am vrut să-i arăt Barbarei că nu trebuie să se ascundă, dacă doamna Wangendorf n-o mai salută, dacă doamna Spittler îi râde în faţă, amuzată, şi dacă doamna Beeskop o consideră ca fiind de teapa ei. Faptul că aceste doamne – dacă le cunoaşteţi – …”
Arnim afirmă din cap.
„…Se comportă astfel, o afectează pe Barbara, fireşte, cu toate că ea nu lasă să se întrevadă acest lucru. De aceea am convins-o să ne invite. Şi, pentru că mi-a plăcut atât de mult după-amiaza petrecută la ea, am propus să ne întâlnim cu regularitate la ea.”
Arnim îl privi pe Waldorf prin sticlele fumurii ale ochelarilor săi.
„Şi crezi că are nevoie de acest sprijin?”
„Dacă mă întrebaţi atât de direct, încep să nu mai fiu sigur. Are oare nevoie de el? Nu – nu mai are. Dar este o consolare, o confirmare a faptului că o stimăm. Pe scurt, o ovaţionare.”
„O ovaţionare? O ovaţionare! Trebuie să mărturisesc că sunt cam încurcat. Ce sentinţă să rostim în cazul ăsta? Inima mea vorbeşte altfel decât raţiunea. De ce oare? Spune-mi dumneata cauza!”
Waldorf clătină din cap.
Arnim continuă:
„Poate că doar modul cum se poartă şi cum s-a purtat este ceea ce ne face să avem consideraţie faţă de ea. Şi cu cât trece timpul, cu atât mai bine îţi dai seama, cât de prezumţios e să judeci oameni ca Barbara. Este o evoluţie îngrijorătoare, dacă lăsăm principiile să se înmoaie şi să se dizolve astfel.”
Se întrerupse şi tuşi, dregându-şi glasul. „Cunoşti romanul Effi Briest?” făcuse doamna Brandenburg aluzie, când vorbise cu Waldorf despre Arnim. „Se pare că a fost ceva asemănător…”
„Nu sunt de acord cu dumneavoastră în privinţa asta, domnule colonel. Nu e nicio evoluţie îngrijorătoare. Este recunoaşterea limitelor noastre şi a comandamentului că trebuie să-i lăsăm Cezarului ce-i al Cezarului – iertaţi-mă dacă recurg la asemenea cuvinte mari.
Arnim nu răspunse, ci privi pe deasupra lacului. După o vreme, când ajunseră în faţa istmului, spuse, vorbind în direcţia lacului:
„Să admitem, Waldorf, că o femeie a suferit din greu din cauza unei asemenea legă-… unei asemenea fapte; poate ani de-a rândul. Şi, după aceea, îi scrie iar soţului ei, care a ajuns între timp pe jumătate invalid lucru pe care îl ştie şi ea – şi-i spune… şi îl întreabă…” „Cunoaşteţi răspunsul meu, domnule colonel.” „Da, Waldorf, îl cunosc. Îţi mulţumesc. Dar dumitale, care dai răspunsul ăsta fără nicio obligaţie, din punctul dumitale «istoric» de vedere, îţi vine mai uşor.”
Îşi îndreptă ţinuta, îl privi pe Waldorf şi-l luă de braţ, spunându-i, ca pentru a se scuza:
„Pe aici sunt atâtea rădăcini şi drumul devine mai anevoios. Dar, dacă mă pot bizui puţin pe dumneata, o să meargă. Îţi mulţumesc mult, Waldorf!”
Bertling mai rămase în casă cu Sabina şi cu cei doi băieţi, pentru a-l face pe Ţăndărică, în timp ce Barbara şi doamna Brandenburg îşi luară rămas bun.
„La revedere! spuse Barbara, peste două săptămâni ne vedem iar?” Evită să i se adreseze direct lui Bertling.
„Dacă voi fi invitat…”
„Fireşte că da!”
Barbara o însoţi pe doamna Brandenburg. O porniră spre stânga, de-a lungul lacului, în direcţia satului.
„Îţi mai aminteşti, întrebă doamna Brandenburg, acum aproape o jumătate de an – războiul abia se terminase – am vorbit despre tentaţii. Atunci am avut, pentru prima oară impresia că… ei, că… ceva nu era în ordine. Mi se părea că eşti prea severă cu dumneata însăţi.”
„Da, cam pe-atunci a început, de bună seamă. Dar, dacă mă gândesc acum mai bine şi ăsta e, de fapt, lucrul cel mai rău, nici astăzi nu ştiu cum aş fi putut evita. Aş fi putut pleca în călătorie, dar n-ar fi fost decât o fugă, o mărturisire a faptului că renunţam să mai lupt. Aş fi putut vorbi cu Bertling despre asta, mai înainte de a fi fost prea târziu – dar lucrurile nu s-ar fi petrecut altfel; iar Bertling n-ar fi fost, nici el, un adevărat sprijin. Nu-i oare vina mea, că am ajuns în situaţia asta?”
„Nu e vina dumitale.”
„Dar faptul că n-am fost stăpână pe situaţie? Natural, ar fi trebuit să fac un efort şi mai mare.”
„Fiecare îşi are limitele lui, şi apoi cine e oare desăvârşit? ar întreba Waldorf.”
„Asta nu scuză.”
„Nu, fireşte că nu.”
„Şi nici nu ajută cu nimic, dacă înfrumuseţez acum lucrurile”.
