„Exact, Bertling! Şi nici nu pot să explic de ce. Poate pentru că am intuit la el, chiar de la început, ceva ce ne lipseşte nouă, celorlalţi, un lucru – cum să spun – pe care-l preţuim, dar nu-l putem atinge. Simţi că e un om de acţiune. N-are nicio ocazie s-o dovedească, şi tocmai asta este cu adevărat tragic la el. Ştii bine, Bertling, cât de zgârcit sunt cu asemenea cuvinte. Cunoşti zicala: chiar dacă Rafael s-ar fi născut fără braţe, tot ar fi devenit un pictor mare. Ei, Arnim e în aceeaşi situaţie. Braţele lui sunt cetluite, dar rămâne un om mare.
În timp ce noi privim spre trecut iar viitorul e nebulos, el gândeşte numai în viitor. Nu filosofează, dar tot ceea ce face sau vrea, felul cum se comportă, totul e filosofie. La el, totul împinge către acţiune. Când aude o ştire, ia atitudine faţă de ea, spune ce trebuie făcut în sprijinul sau împotriva acestei ştiri. Tot ceea ce aude este un instrument pentru planurile lui. Dar nu poate face nimic. N-are braţe. Şi asta ni-l arată ca pe un om cu un destin tragic, astfel încât, ultima dată, a recitat:
„Prostie-nvingi, iar eu acuma scapăt”
„Talbot în Fecioara din Orleans”, spuse Bertling.
Ceasurile bat şi limbile lor merg mai departe. A venit februarie şi s-au pornit ninsorile. A căzut atâta zăpadă, încât Schöppe, când a adus laptele, şi-a croit anevoie, în cizme înalte de cauciuc, drum până la casa Barbarei. Satul era tot sub zăpadă, iar ţăranii rămâneau acasă şi împleteau coşuri din papura pe care o tăiaseră peste vară, de pe povârnişurile muntelui Fuji. De dimineaţă, doamna Beeskop nefiind în camera ei, gazdele japoneze se îngrijorară şi o căutară. Dar către amiază, veni însoţită de domnul Ziethen: ochii ei se vindecaseră iar el îşi răsese barba. Îl ajuta din nou să-şi scrie lucrările.
Zăpada o împiedica pe doamna Beeskop să facă plimbări lungi, de la o casă la alta, cu toate că tocmai acum avea în stoc o poveste formidabilă şi capitală: doamna Wangendorf plecase la Tōkiō. Doamna Wangendorf spusese tuturor că e la Tōkiō, la dentist. Îi lăsase singuri pe soţul ei şi pe Sibyla, dar amândoi nu prea puneau asta la inimă, dimpotrivă! Sibyla şedea la fereastră şi citea o istorie tristă, care se sfârşea, în cele din urmă, bine şi în care era vorba despre o fată de pension. Avea pielea cenuşie, nu tocmai curată, iar codiţele nu prea erau împletite ca lumea. Iar tatăl ei citea Nippon Times şi îşi fuma havana, cum făcea de obicei când nu-i avea pe Streusand sau pe alţi cunoscuţi, la scat, la el în casă.
Când Otilia a auzit de dentist, a râs sec şi a întrebat unde locuieşte doamna Wangendorf.
„La hotelul de la gara centrală, deci! Vezi, doamnă Streusand, oamenii care aruncă, primii, cu piatra! N-a scăpat nici ea de asta. Dar chiar aşa, pe faţă înaintea ochilor soţului ei! Nu înţeleg! Spui că e cam în vârstă. Dar ăsta nu e un motiv, doamnă Streusand! Şi… un ofiţer? Ai auzit şi dumneata zvonul ăsta?
Ce voiam să mai spun: Barbara Haffner are mâine musafiri. O cunosc bine, ştii, şi este de fapt prietenă cu mine, de aceea nu vreau să spun nimic rău despre ea, şi la urma urmei, un concert nu e o serată dansantă. Dar, oricum, abia au trecut două luni… Pe cine a invitat?”
Sabina era îmbrăcată într-un costum de schi albastru-închis, iar în cap avea o căciuliţă albă, de sub care mijea părul blond, cu reflexe uşor roşcate, o culoare „aparte”. Astfel intră în camera lui Bertling, care şedea într-un fotoliu şi citea.
„Bertling, spuse ea, îmi lipseşte o legătură kandahari, pentru unul din schiuri. Am rătăcit-o pe undeva şi n-o mai găsesc. Poţi să-mi împrumuţi una?”
Bertling se duse în pod şi veni cu o legătură.
„Ştii cumva unde se poate schia bine pe-aici? Aveam de gând să mă duc dincolo, în pădurea Fuji, dar parcă e cam departe.”
„Aş şti eu o pantă – făcu Bertling gânditor – şi nici nu e prea departe de-aici: prin spatele casei mele, în sus, cam la o jumătate de oră de urcuş. Nimic extraordinar, dar utilizabilă totuşi; puţin cam presărată cu pini, dar poţi face acolo exerciţii de slalom. Cât de bine schiezi?”
„Ei, cam aşa cum înot craul. Când am venit încoace, m-am gândit că poate ai vrea să mergi cu mine şi să mă ajuţi să învăţ mai bine. Hai vino, şi uită-te cum schiez!”
„Nu.”
„Tot mai eşti supărat, Bertling. Şi… am vrut să-ţi spun odată, că-mi pare foarte rău. M-am purtat îngrozitor faţă de tine şi de mama.”
„Hai, lasă asta, Sabina!”
„Şi n-aveam niciun drept să mă înfurii. Mai cu seamă eu! Şi chiar dacă mama nu mi-a făcut niciodată niciun reproş, tocmai faptul că nu vorbeşte cu mine despre asta… Bertling, e îngrozitor. Iar acum e pur şi simplu înduioşătoare, cum se poartă cu mine. De fapt, azi eram de serviciu la bucătărie, dar mi-a spus să ies să schiez, fiindcă e o vreme atât de frumoasă. Îmi venea să plâng. Înţelegi asta, Bertling?”
„Se simte mai bine acum mama ta? Vreau să zic, poate să treacă peste toată chestia asta, adică peste emoţii şi peste toate astea? S-a mai liniştit?”
„Oo, da, Bertling, asta da. O s-o vezi, doar, chiar tu însuţi, mâine. Vii, nu-i aşa? Seara cântă totdeauna la pian. Dar ştii şi tu cum e – nu lasă să se vadă nimic pe faţa ei. Este atât de închisă şi de fapt, nu-ţi poţi da seama cum se simte decât din felul cum cântă la pian. Ε drept, că eu stau totdeauna pe divan şi-mi citesc romanele, dar tot bag de seamă. Da, a devenit iar mai calmă, dar altfel decât înainte, nu mai e atât de aspră.
Ah, aseară m-am comportat teribil de fără tact. Vorbeam despre viaţa noastră de acasă şi mama m-a întrebat dacă mai am poftă să studiez sau dacă vreau să mă mărit. Zău, Bertling, m-am făcut roşie toată şi, numai fiindcă eram încurcată, am spus: «Ei, mama, să vedem care se mărită mai curând, tu sau eu». N-a răspuns nici la asta, ci doar a privit într-o parte. M-am jenat teribil şi am ieşit din cameră. Ea n-a mai revenit asupra subiectului şi ăsta e, de fapt, lucrul cel mai rău.”
„Da, Sabina.”
„Hai, vino un pic cu mine şi arată-mi drumul spre pantă! Altfel o să stăm toată dimineaţa aici. Afară e soare, iar eu nu ajung să schiez.”
Sabina ducea schiurile pe umăr şi Bertling mergea alături de ea, când urcară încet pe potecă, spre pantă.
„Un lucru vreau să-ţi mai povestesc – spuse Sabina şi mută schiurile de pe un umăr pe celălalt; dar Bertling nu se gândi să i le ia el. — Aseară, Wolfram şi Ulli au strigat, la gura sobei, „Ţăndărică” şi s-au umplut pe faţă de funingine. Am întrebat-o pe mama dacă să nu te rog să vii odată pe la noi şi să te joci cu ei. Dar mama nu prea era sigură dacă e bine. Se gândea, probabil, că tu ai putea înţelege greşit. Îţi spun asta, fără să ştie mama. Mda, noi… adică, mama a lăsat de fapt, discuţia baltă…”
„Am să mă mai gândesc, Sabina, şi n-o înţeleg câtuşi de puţin greşit. Aşa, acum o să mă-ntorc, mergi mai departe, drept înainte, de-a lungul acestei albii de pârâu în care zăpada e ceva mai mare, până ce dai de panta de schi.”
„Şi nu vrei să mă înveţi să fac o cristianie ca lumea?”
„Nu, Sabina, asta îmi aminteşte de craulul de astă-vară.”
Şi Bertling strâmbă din nas, astfel încât Sabina trebui să râdă.
„Cum spui tu asta, Bertling, eşti pur şi simplu dulce!”
Bertling ridică din sprâncene şi o privi lung.
„Salut de schior, Sabina!”
Şi o porni îndărăt.
Seara, Waldorf îi spuse că a văzut-o pe Sabina coborând de pe munte, într-un costum de schi albastru-închis şi cu o căciuliţă albă.
„S-a dezvoltat bine şi pare să nu mai fie nici aşa de neroadă ca înainte. Oare o mai fi ţinând un jurnal intim sau o fi mai scriind vreun roman? Cred că a trecut de faza asta. S-a făcut drăguţă şi nu pot decât să mă felicit încă o dată că nu mai sunt tânăr.”
„Şi eu.”
„Ia ascultă, Bertling!”
„Vreau să spun că şi eu o găsesc mai drăguţă şi mai puţin neroadă decât înainte. Se dezvoltă bine.”
„Fii cu băgare de seamă!” îl ameninţă Waldorf cu degetul.
