„Şi eu voiam să vorbesc azi cu tine despre asta. Ieri am fost foarte tăcută, dar azi trebuie să vorbesc.”
„Sună atât de solemn şi de semnificativ.”
„Plecarea noastră s-a amânat, din câte mi-a spus Brandenburg azi. De altfel, nici înainte nu credeam că o să fie mai devreme de martie, dar va dura, se pare, mai mult. Mi s-a acordat, aşadar, încă un termen de graţie.”
„Termen de graţie?”
„Heinz, trebuie să ne despărţim şi…”
„Doamne, Barbara! Nu poţi face asta!”
„Trebuie. A durat destul de mult până mi-am dat seama, că am făcut ceva ce n-ar fi trebuit să fac. Ăsta e cel mai neînsemnat lucru pe care-l mai pot face acum.”
Barbara îşi netezi o cută a rochiei.
„Am prevăzut că trebuia să se-ntâmple, Barbara. Dar am tot sperat, mereu, că se va putea evita. Vrei să-mi dai, aşadar, paşaportul. Te-ai săturat de mine. Am dat greş, aşa cum am dat greş totdeauna, când lucrurile deveneau serioase. Am fost prea slab. Acum trebuie să plec…”
„Ştii bine, Heinz, de ce m-am decis; tu n-ai nicio vină în asta, toată vina îmi revine mie. Ştii de asemenea că m-am compromis în ochii lui Fritz, căruia îi voi scrie chiar în seara asta, îi voi scrie totul.”
„Nu, asta n-o înţeleg, Barbara. Şi nici nu vreau s-o înţeleg. Ştii bine că te iubesc cu adevărat şi că – asta pot s-o spun fără trufie – că n-are nimic de a face cu ceea ce-o fi simţind Otilia Beeskop în asemenea situaţii.”
„Ştiu.”
„Şi doar te-am şi întrebat ieri, Barbara: dacă ajungem acasă şi dacă tu nu te mai poţi întoarce la soţul tău – atunci de ce nu ne putem căsători?”
„Şi copiii, Heinz? Să-i las în plata Domnului? Oricum vor ieşi lucrurile până la urmă – am pornit-o la drum în mod greşit, şi nimic pe lume nu mai poate îndrepta asta. După zece, după douăzeci de ani, tot m-aş mai gândi la asta, chiar dacă am fi căsătoriţi. Nu vreau să fiu ca mama Sabinei, prima nevastă a lui Fritz.”
„Aşadar îl iubeşti pe Fritz şi vrei să te reîntorci la el?”
„Nu, nu vreau să mă reîntorc.”
„Poate că te va ruga el. O să vină după tine.”
„Nu se mai poate, Heinz.”
„Dar de ce nu? De ce nu, Barbara?”
„E nevoie să-ţi explic asta?”
„Nu, îmi dau seama. Într-un fel, pot înţelege şi dacă aş privi lucrurile din afară, te-aş admira. Cât de uşor îţi vine să mă expediezi!
Ah, Barbara, azi e prima zi de Crăciun şi tu-mi dai răvaş de drum! Aşadar, n-am să mai pot veni pe aici, n-o să mai calc în camera asta, o să te văd doar întâmplător, poate când te vei duce în sat după alimente, iar eu voi spune: Bună ziua, stimată doamnă! Iar tu ai să-mi mulţumeşti, poate, dând din cap sau ai să-mi întinzi mâna, ceea ce va însemna mult. Mâna asta, Barbara! Ah, îţi dai seama ce faci? N-am să mai îndrăznesc să acostez aici, în golful tău; am să fac un ocol, ca să nu te întâlnesc. Doamna Beeskop va sta colo şi va şuşoti cu doamna Spittler, cu mâna la gură, iar domnul Ziethen mă va bate prieteneşte pe umăr, Barbara! Da, ai dreptate, Barbara! devin sentimental. Plec.”
În clipa când se află în faţa ei şi-i întinse mâna, o atrase spre el. Barbara nu ridică ochii, umerii i se cutremurau; şi – ceea ce Bertling văzu pentru prima oară, cu uimire – plângea. Bertling se gândi la Sabina.
Avea acum prilejul să arate că era bărbat, că avea voinţă, că nu trebuia să fie mai prejos de ea. Îi ridică faţa şi o sărută pe păr şi pe frunte. Nu mai redeveni sentimental. Plecă acasă, pe drumul pe care mersese de atâtea ori, seara; la stânga era lacul cu muntele Fuji. Luna răsărea. La dreapta erau pinii negri şi crengile golaşe ale arborilor foioşi. Drumul îngheţase bocnă şi era linişte, ca şi în seara precedentă. Ajuns la capăt, întoarse capul şi privi spre casa Barbarei, cu acoperişul ei de paie, care strălucea în bătaia lunii.
Trecu pe lângă blocul cel mare de lavă, cu ascunzătoarea, din care îşi luase scrisorile: mici bileţele cu salutări scurte, cu cuvinte fără sens, de îndrăgostiţi care se iubesc. Merse mai departe, cu pas grăbit, spre casă, în camera pe care n-o încălzise pentru că îşi închipuise că-şi va petrece noaptea la Barbara.
Barbara îi scrise, însă, o scrisoare lui Fritz, chiar dacă rândurile ei n-aveau să plece decât cu prima ocazie, peste două-trei luni. Îi povesti totul şi îi comunică dorinţa ei de a divorţa. Îl rugă să-i dea voie să păstreze copiii.
Cartea o captiva într-atât pe doamna Brandenburg, încât şi la cea de-a doua invitaţie a soţului ei, să se ducă în sfârşit la culcare, mormăi doar ceva nedesluşit şi, fără să ridice ochii de pe carte, întinse paharul gol în care el îi turnă whisky.
„Ultimul, în mod irevocabil, şi, după ce-ţi fumezi trabucul, mergem sus. Iar cartea rămâne aici, altfel citeşti toată noaptea.”
Da, doamna Brandenburg se deda pe ascuns viciului de a fuma ţigări de foi şi îi plăcea aceeaşi marcă pe care o ridica în slăvi soţul ei.
„Şi, dacă vrei să citeşti mai departe în pat, îţi spun cine e asasinul.”
„Dar nici n-ai citit cartea.”
„Nu, doar ultimele două pagini.”
„N-o să-mi spui.”
„Ba da! Λ sunat cineva! Am să deschid eu, sigur că amah a adormit. Ea n-are de citit romane, ca tine.”
Brandenburg o aduse înăuntru pe doamna Beeskop, care avea ochii plânşi şi al cărei păr ciufulit se ivea de sub căciuliţa de blană. Repeta întruna că nu poate s-o facă. N-o lasă inima.
Doamna Brandenburg trebui să închidă, totuşi, cartea şi să pună ţigara de foi, fumată doar pe jumătate, în scrumiera soţului ei. Enervată de acest deranj la oră târzie, ceru explicaţii: ce „nu poate” doamna Beeskop şi la ce „n-o lasă inima”?
„Scrisoarea asta de la soţul meu!” spuse ea.
A doua zi, înainte de amiază, doamna Brandenburg se duse la Barbara, singură – nu vru să-l lase pe soţul ei s-o treacă peste lac cu barca.
Barbara era în bucătărie, iar uşa spre camera de zi, în care se jucau cei doi copii, era deschisă. Încercau să-l înhame pe Bauschan la căruţ, dar nu izbuteau. Ba chiar, o dată, când Bauschan chelălăia chinuit fiindcă se încurcase în sfori, trebuise să intervină însăşi Barbara.
Aceasta îşi scoase halatul şi ieşi înaintea doamnei Brandenburg, care-i salută pe copii doar în treacăt.
