Dar Otilia Beeskop nu remise scrisoarea; căci, după ce deschise plicul pe care-l ţinuse deasupra unui vas cu apă clocotită, şi după ce citi textul, avu motive să se mânieze pe doamna Spittler, care îşi bătea joc de cele mai sfinte lucruri. În afară de asta, mai era o frază în scrisoare, care o făcu să fie suspicioasă; şi îşi propuse s-o supravegheze atent pe doamna Spittler, până ce va avea certitudinea.
În amurg se duse la părintele Kreuz, îmbrăcată cu haina şi căciuliţa de blană. Părintele nu arăta aşa cum şi-l închipuise ea. Când era vorba de un părinte, ea îşi închipuia un om cu sutană neagră, cu o pălăriuţă neagră cu borurile ridicate în sus, şi care, de bună seamă, ştia să se folosească de pumnal şi de otravă. Ceva nedefinit îi spunea, însă, că imaginea asta era falsă, cu siguranţă foarte copilăroasă. Şi, dacă se gândea mai bine, imaginea asta o păstrase din revistele politice, din caricaturi şi mai ales de la tatăl ei. Când se ducea, o dată pe lună, să-l viziteze, tata o lua pe Otilia la plimbare, în micul parc zoologic sau pe pajiştea iepurilor, şi se avânta în discuţie cu ea, de preferinţă referitor la iezuiţi. Domnul Sosnowski – aşa îl chema pe tatăl ei, al cărui nume ea nu-l purta – era, vezi bine, un om politic şi, cum se spunea de obicei, o personalitate, un luptător, un om care avea păreri foarte precis definite despre biserică şi despre reprezentanţii acesteia.
De aceea, părintele Kreuz fu o surpriză plăcută pentru Otilia. Era abia trecut de patruzeci de ani şi purta un costum negru, simplu, cu un guler scrobit, înalt, tot negru, din care se zărea marginea albă a unui guler tare de olandă – putea să fie însă şi de celuloid. Îi ieşi politicos în întâmpinare şi o ajută să-şi scoată haina de blană. Otilia rămase cu căciuliţa de blană în cap. Îl compară cu necioplitul de doctor Stromberg, care nici măcar nu-i oferise prilejul de a-şi scoate mantoul, şi se gândi că nu mai lipsea mult să salute ca Ziethen, sărutând mâna. Un gând, care-i aduse aminte de barba lui Ziethen şi de motivul vizitei ei. Luă loc pe un scaun tare, cu spătar înalt.
„Am uitat acasă scrisoarea, pe care mi-a dat-o doamna Spittler. Suntem deseori împreună şi voia să mă introducă la dumneavoastră.”
„Îmi aduc aminte: mi-a vorbit odată de dumneavoastră”; spuse părintele Kreuz cu un glas blând şi puse în faţa sa, pe masă, mâinile prelungi şi fine, privindu-şi degetele. Roşise abia vizibil: „N-aţi fost dumneavoastră atât de amabilă să aduceţi, odată, la Hakone, o scrisoare şi câteva cărţi de la doamna Spittler şi să le lăsaţi la mine acasă?”
După aceasta, doamna Beeskop începu să prezinte cazul ei, aşa cum se gândise mai dinainte, vorbind foarte deschis. Şedea cu ochii plecaţi în jos, cum socotea că se cade, şi povestea, în timp ce părintele Kreuz bătea uneori, cu degetele încordate, în tăblia mesei. N-o întrerupse, nu ceru amănunte, iar Otilia îşi scurtă expunerea. Apoi, în timp ce-şi privea mâinile prin ochelarii fără rame, părintele Kreuz începu să vorbească de căinţă, de ispăşire, de păcat şi de iertarea păcatelor, de biserică şi de mijloacele ei de a acorda îndurare. Şi îi dădu Otiliei suficiente informaţii cu privire la toate întrebările ei; informaţii pe care ea le interpretă în felul ei sigur cât mai favorabil.
Plecă de la el cu obrajii îmbujoraţi. Şi, când, puţin mai târziu, îşi făcu nişte ochiuri pe soba de tablă din mica ei odaie şi le mâncă pe masa în dezordine, pe care se mai afla o trusă de manichiură, un roman de Rudolf Herzog, deschis, şi trusa de cusut, admise că această singură întrevedere fusese suficientă pentru a-i înlătura repulsia faţă de biserica catolică. Şi, cum se mai liniştise întrucâtva cu privire la problema purgatoriului, nu mai respinse a priori şi cu un zâmbet ironic, ideea de a trece la catolicism, idee pe care-o exprimaseră de curând mai multe dintre cunoştinţele ei.
Totuşi, primele ceasuri ale nopţii le petrecu fără să doarmă. Ceea ce-o opri a doua zi să se ducă imediat după micul dejun, din nou la părintele Kreuz, fu gândul că atâtea femei fuseseră convertite, în ultimele zile, şi voiau să revină în sânul bisericii. Nu voia să dea, în niciun caz, impresia că ceea ce-o determinase să facă acest pas plin de consecinţe, ar fi fost doar un capriciu la modă sau că îi intrase frica în oase, cum scrisese doamna Spittler în scrisoarea de recomandare.
Câteva zile mai târziu, imediat după prânz, tocmai când Barbara îi culcase pe cei doi băieţi, un automobil mare se opri în faţa casei Barbarei. Un japonez, care se prezentă drept domnul Ito, proprietarul unui gater din vecinătate, intră înăuntru şi remise o scrisoare de la doamna Wangendorf, în care aceasta spunea că trebuia, din păcate, să vândă pianul, şi-o ruga pe doamna Haffner să fie atât de bună să i-l arate domnului Ito. Cu deosebită stimă, M. Wangendorf.
Nu mai erau decât puţine zile până la Crăciun. Barbara găsi primul cadou de Crăciun într-o dimineaţă, în faţa uşii: un pin frumos, bine împlinit. Îl adusese Schöppe.
Seară de Ajun în casa Barbarei: peste zi căzuse prima zăpadă. Şi chiar dacă vântul o scuturase din copaci, iar pe poteca spre lac se topise sub paşii oamenilor sau în lumina strălucitoare a soarelui de amiază, totuşi mai era destulă încă pe ogoare şi pe acoperişurile caselor. Băieţii au stat toată ziua afară, au făcut un om de zăpadă, au măturat zăpada din curte şi s-au bătut cu Bertling, cu bulgări de zăpadă. La prânz au trebuit să mănânce în bucătărie, pentru că Moş Crăciun avea treabă în camera de locuit. Faptul că sosise se putea constata după schiurile pe care le pusese în tindă, aşa ca să fie văzute de toată lumea.
Acum nu mai trebuiau să se teamă că nu va veni şi anul ăsta sau că nu va găsi casa. Totuşi, Wolfram îi aminti fratelui său că, anul trecut, Moş Crăciun adusese cu el, în sac, o nuia subţire de mesteacăn, şi doar rugăminţile şi asigurările mamei îl opriseră s-o scoată din sac. Moş Crăciun auzise atunci că Ulli spărsese un geam la hotel. „Şi în vara asta ai spart unul, cu băţul.”
„Eu? Da’ e mult de-atunci.”
„Dar eu ştiu foarte bine: cu băţul cel mare.”
Ulli puse de-o parte lopata cu care strânsese zăpada.
„Da, da’ tu ai răsturnat fotografia tatii şi i-ai spart geamul.”
„Dar asta a fost în casă, ripostă Wolfram, acordând puţină importanţă acestei greşeli, căci ceea ce se petrecea în casă nu putea fi văzut de pe Fuji nici cu ochiul cel mai ager şi nici chiar cu binoclul. Ulli susţinu, dimpotrivă, că, după cum ştiau dintr-o sursă autorizată, şi anume de la Bertling, Dumnezeu putea să vadă tot, chiar şi ceea ce se petrecea în întuneric. Şi îi atribuia cel puţin aceeaşi putere, dacă nu chiar mai multă, şi lui Moş Crăciun, care apărea în faţa lor o dată pe an, în timp ce Dumnezeu trona nevăzut îndărătul norilor. Obiecţia lui Ulli îl puse pe mai vârstnicul Wolfram pe gânduri şi, abia după lungă frământare, îşi aduse aminte că Ulli nu numai că spărsese geamul dar mai tăiase şi frânghia de rufe cu cleştele de tăiat sârmă al lui nenea Bertling, aşa încât rufele căzuseră pe jos şi se murdăriseră.
Când, odată cu lăsatul serii, băieţii fură spălaţi, pieptănaţi şi intrară în cameră, nefiresc de curaţi în noile lor pulovăre, pe care le croşetase Otilia Beeskop, unchiul Bertling nu mai era acolo. O apucară pe mami de mână şi rămaseră, copleşiţi, în pragul uşii. Lumânările pomului de Crăciun ardeau.
În faţa pomului se aflau o sanie şi un căruţ. Oare sania să fie într-adevăr pentru Ulli, aşa cum le spuse mama, şi căruţul pentru Wolfram? Dădură drumul mâinilor mamei şi săriră la cadouri. Nu văzură că ochii Barbarei erau înlăcrimaţi. Apoi Barbara începu să cânte împreună cu cei doi băieţi:
„De sus, din cer, de-acolo vin…”
În timp ce cântau, cineva bătu la uşă.
Barbara îi îndemnă pe cei doi băieţi să deschidă uşa şi să vadă cine e afară. Dar ei se codiră. Uitară de toate, de pom, de sanie şi de căruţ. Căci acum avea să se vădească, dacă atotştiutorul cunoştea întâmplarea cu frânghia de rufe şi cu poza lui papi.
„Poate nici n-o fi Moş Crăciun, ci doar nenea Bertling”, îi încurajă Barbara.
Nu, Wolfram şi Ulli nu voiau, totuşi, să se bizuie pe asta şi să deschidă uşa. Şi nici chiar apelul Barbarei la curajul lor nu dădu roade. Moş Crăciun – căci el era, nu nenea Bertling – deschise singur uşa, se uită să vadă dacă schiurile lui mai erau în colţ şi intră cu cizmele în cameră, un privilegiu pe care nu-l avea nimeni altul. Avea o barbă albă, moale ca vata, obraji rumeni (rujul Barbarei!), iar în mână ţinea un băţ, care-i făcu pe copii să prevadă ceva neplăcut. În spate avea însă un sac plin – lucrul ăsta se putea vedea bine – şi, după ce dădu bună seara, cu o voce groasă, şi mormăi supărat că trebuise să-şi deschidă singur uşa, începu numaidecât să vorbească despre lucrurile neplăcute; fu nevoit să se întrerupă din cauza unui acces de tuse, după care continuă să vorbească cu un glas mai subţire, aproape ca al lui nenea Bertling: nu numai că ştia povestea cu frânghia de rufe, dar întrebă şi cine a ascuns cleştele de cuie sub soclul casei. Wolfram răspunse încetişor şi Moş Crăciun trebui să mai întrebe o dată, până să audă un „eu” mai desluşit. În plus mai ştia ceva, ceea ce uitaseră cei doi, anume că găuriseră odată, cu andrelele, panourile de hârtie ale uşilor camerei. De fotografia lui papi nu pomeni nimic.
Puse băţul lângă perete, semn că nu se mai gândea să-l folosească, şi îşi îndreptă atenţia, spre uşurarea copiilor, asupra sacului. Mai întâi ieşi la iveală o ladă mare, vopsită pestriţ şi cu o gaură mare; o ladă pe care o puse deocamdată pe pian. Apoi le explică băieţilor că, dacă vor striga în sobă „Ţăndărică”, s-ar putea ca acesta să apară.
Moş Crăciun n-o uitase nici pe Barbara şi îi dădu două pacheţele. Când să pună sacul pe umăr, copiii vârâră mâna în el şi mai găsiră două pachete mari, pe care moşul îi îndemnă să le deschidă după ce-o pleca el. Barbara îl rugă să-l invite şi pe Bertling la ei, dacă l-o întâlni cumva pe afară.
„Să nu uit, vorbi Moş Crăciun cu voce profundă, afară, în tindă, mai e o ladă pe care n-am putut-o aduce înăuntru.”
Plecă apoi cu schiurile şi cu sacul gol. În tindă, însă, cei doi copii găsiră o cuşcă de câine pentru Bauschan. Avea acoperişul de paie şi era o reproducere a casei în care locuia Barbara; fireşte că ferestrele, uşile şi roka nu se puteau deschide, ci erau doar pictate pe ea. Pe partea cu fronton a casei era o gaură, prin care Bauschan putea intra înăuntru; iar deasupra ei, sub culme, era fotografia lui Bauschan şezând dinaintea unui ciolan mare.
Când sosi şi Bertling – obrajii lui erau nefiresc de roşii – tânguindu-se tare că l-a pierdut pe Moş Crăciun şi că acum, uite, n-a primit niciun dar, Barbara îl conduse la măsuţa scundă, japoneză, pe care se afla o pipă (a lui Bertling plesnise), două pacheţele de tutun din marca lui preferată, „Sir Walter Raleigh”, şi o pungă de tutun din piele moale de căprioară, confecţionată chiar de Barbara. Într-unul din cele două pachete, pe care le scoseseră copiii din sacul moşului, erau două paltonaşe şi, pe ele, o carte de vizită cu urări din partea doamnei Friederica Brandenburg. În celălalt, fără carte de vizită, un flacon de parfum, pudră şi ruj de buze. Bertling nu-şi putea închipui cine era autorul acestui cadou şi îi ascultă, uimit, pe copii, povestindu-i cum arăta Moş Crăciun, şi-şi plesni palmele de mirare când băieţii îi relatară că moşul ştiuse până şi de povestea cu uşile de hârtie.
„Dar că am spart poza lui papi, asta n-a ştiut-o”, spuse Wolfram, la care Bertling tăcu din nou.
Bertling le explică folosirea lăzii celei mari de pe pianul cu coadă, care era o scenă. Se duse cu amândoi copiii la gura sobei şi strigară acolo „Ţăndărică”. Atunci auziră cum uşa de-afară, fu împinsă, cum cineva strigă un cuvânt pe care nu-l înţeleseră şi un obiect zbură până-n tindă. Bertling îi luă pe amândoi copiii de mână şi reveniră îndărăt, din expediţia de cercetare prin tindă, cu un pachet, pe care băieţii avură voie să-l deschidă şi în care găsiră un album muzical, pe care-l înmânară mamei lor: operele pentru pian ale lui Georg Friedrich Händel. În album era o scrisoare, în care Waldorf îşi dorea sieşi şi îi dorea şi Barbarei să asculte cât de curând şi de des câte ceva din acest album. În pachet mai erau păpuşi japoneze în costume preţioase de brocart, pentru copii: Memotaro, un fel de Degeţel japonez, şi un demon, cu figura schimonosită înspăimântător şi cu o lance pe care se pregătea s-o arunce.
Scena, în faţa căreia se afla o cortină lungă ce ajungea până jos, fu atârnată în faţa uşii glisante; îndată după aceea, Bertling auzi un zgomot la uşa casei; şi peste puţin, apăru Ţăndărică, trecându-şi un picior peste rampa scenei, şi povestind o aventură pe care tocmai o avusese cu Scaraoţchi, care-şi făcu şi el, îndată, apariţia, îmbrăcat în negru, cu coarne pe cap şi rânjind batjocoritor. Era obligat să apară la cuvântul magic „Perlicke” iar un alt cuvânt, „Perlocke” făcea să dispară. O vreme avu mult de furcă să asculte de strigătele copiilor, care îl făceau să apară şi să dispară rapid.
O seară bogată în evenimente, iar copiii se duseră la culcare mai târziu decât de obicei şi cu ochii strălucind şi avură voie să ia cu ei, în cameră, nu numai cele două păpuşi – Momotaro şi Scaraoţchi – dar şi sania şi căruţul, ca să le aibă pe toate la îndemână în dimineaţa următoare, cum s-o lumina de ziuă.
Totuşi, copiii nu putură uita, decât pentru scurtă vreme, că seara nu era chiar întru totul desăvârşită. Wolfram întrebă o dată, unde petrece Sabina Crăciunul şi dacă Moş Crăciun o să găsească drumul şi până la ea. La Tōkiō? Sabina nu dăduse niciun semn de viaţă. Nu le trimisese nici măcar o scrisoare, o felicitare. Iar Barbara? Da, Barbara îi scrisese rugând-o să vină acasă, măcar pentru sărbători. Niciun răspuns.
Iar întrebarea, pe care Wolfram o pusese cu toată inocenţa, reveni din nou şi odată cu ea şi altele. Cum sărbătoreşte Fritz Crăciunul, în lagărul lui? Trecuseră iar trei luni, fără să fi aflat nimic despre el.
„Barbara?”
„Da, Heinz?”
Şedeau pe divan, unul lângă altul. Bertling îşi puse noua pipă în scrumieră.
„Îţi mai aduci aminte că am vorbit odată de faptul că iubirea n-are, în fond, viitor? Că este fără viitor, fără graniţe? Dacă n-am vorbit atunci de viitor, am făcut-o – ca să fiu foarte sincer – pentru că mi-era neplăcut. N-aveam curajul să te întreb. Dar până la urmă tot trebuia să te întreb, Barbara. Mi-ai spus acum câteva zile că nu s-a schimbat nimic între noi; dar ştiu bine, că nu e adevărat. Am nevoie de tine, Barbara. Azi vreau să-ţi spun că, în ultima lună, am lucrat în sfârşit, din nou. O lucrare, pe care mi-o propusesem de mult şi care urma să devină teza mea de docenţă. Când veneam uneori târziu seara sau când mă întrebai ce-am făcut, şi când îţi răspundeam că am lucrat la sanie sau la altceva asemănător, nu era, uneori, decât o scuză. În realitate, şedeam acasă şi studiam raporturile lui Schiller şi Kant cu istoria. Doar în ultimele zile, lucrul s-a împotmolit din nou. Mi-am pierdut curajul. Iartă-mă, Barbara, că îţi mărturisesc asta aşa, de-a dreptul! Nu e o atitudine prea bărbătească şi nu ştiu dacă – dacă Fritz e aşa. Ε adevărat că eu ar fi trebuit să fiu cel care duce povara şi de la care porneşte forţa. Dar ştii, Barbara…
Spune-mi, dacă o să ne întoarcem acasă, atunci se va sfârşi totul? Nu există nicio posibilitate să putem trăi mai departe împreună? Să ne căsătorim? Nu răspunzi nimic, Barbara? Deşi, şi tăcerea e un răspuns.”
