„Stimată doamnă, aţi ghicit. De asta am venit. Ce e de făcut?”
„Ce e de făcut? Aştept de la dumneata o relatare a tot ceea ce ai întreprins: că l-ai dojenit cum trebuie, că te-ai dus la Tōkiō şi ai vorbit cu Sabina, sau că vrei să împrumuţi de la soţul meu pistoale, pentru că l-ai provocat la duel pe Ziethen.”
„Vai, stimată doamnă, dacă ar fi atât de uşor! Încă nu sunt lămurit, că voi rezolva ceva vorbind cu Bertling. Mă gândeam, stimată doamnă, dacă aţi vorbi dumneavoastră odată cu Barbara…”
„Nici nu mă gândesc!”
„Da, dar ea e cea mai raţională. Dacă aţi vedea cum îi merge! Pare atât de abătută, are cearcăne la ochi… Şi mai ştiu că, din lecţiile pe care le dă, nu poate trăi pe multă vreme. Familiile Streusand şi Wangendorf au abandonat-o. În afară de asta, în curând trebuie să plătească iar chiria şi are de îngrijit doi copii. Concertul l-a amânat şi, ceea ce e de fapt, lucrul cel mai grav, nu mai cântă nici la pian.”
„N-ar fi trebuit să se vâre în toată istoria asta! Iar domnul doctor Bertling ar fi trebuit să i-o spună numaidecât. Că doar poetul lui a scris:
«Ferice-i omul fără vină,
Cu, pururi, inima senină!
Pedeapsa noastră-l va cruţa
Şi liber meargă-n calea sa.
Dar vai de cel ce într-ascuns…!»
Nici nu mă gândesc să vorbesc cu doamna Haffner. Dumneata, Waldorf, eşti cel mai indicat pentru asta,
«zis-a doamna preoteasă»”.
Waldorf puse ţigara de foi pe marginea scrumierei.
„Domnule consul general, nu-i mai simt niciun gust. Nu, când mă gândesc acum, câte griji are, cum arată – nu, stimată doamnă, nu se poate. Oare are vreun sens să vorbim cu ea?”
„Aha, în sfârşit, Waldorf! Acum descoperi că n-are niciun sens. Dumneata şi cu mine am realiza exact contrariul a ceea ce dorim. N-am ajutat-o. Atât cât o cunosc, o să se regăsească singură. Că floarea de mai a păcatelor a şi trecut şi că pune povestea asta la inimă, este un semn bun. Trebuie s-o lăsăm pe ea să acţioneze. O să se regăsească. Sau crezi că nu? Oricum, afacerea asta nu-i mai face nicio plăcere. Asta-i deosebirea dintre ea şi doamna Beeskop, dacă le poţi pomeni pe amândouă dintr-o suflare. Iar faptul că are acum bătaie de cap, îl merită din plin. Singurul lucru pe care l-am putea face – nu zic că şi trebuie să-l facem – ar fi, poate, s-o punem pe jeratic, să-i aducem aminte de soţul ei, de copii, de Sabina şi de escapada ei; să-i întărim conştiinţa şi să-i spunem că această conştiinţă are dreptate. Dar cred că nu e necesar. Tu ce zici, Waldemar?”
„Nu, nu e necesar.”
„Şi, vezi dumneata, Waldorf, dacă o femeie sare o dată peste cal – mda, frumos nu e, nici pentru femeia şi cu atât mai puţin pentru soţ, dar… ho! – acum trebuie să pui frâna. Acel «dar» îl retractez, nu-mi pot lua răspunderea. Totuşi un lucru trebuie să faci, Waldorf; să-i tragi o săpuneală prietenului dumitale Bertling.”
„Trebuie s-o fac?”
„Da, asta trebuie. Şi o să-şi dea seama, poate nu azi şi nici mâine, dar în curând. Fă-o cât mai grosolan cu putinţă şi invocă spectrele cumplite ale nopţii! Căci, vezi bine, el nu-i bărbat! Dacă ar fi, Barbara ar face muzică acum şi n-ar fi atât de palidă. Da, atunci cazul ar fi mult mai dificil şi n-aş şti ce trebuie să facem.”
„N-aţi vrea mai bine dumneavoastră… cu Bertling…”
„Nu, dumneata! Şi acum aprinde-ţi iar ţigara de foi. Dacă nu vrei să pierzi consideraţia soţului meu şi a mea!”
Barbara era în bucătărie şi punea tempi – tava japoneză de tinichea – la copt, pe soba de mangal. Sta la masă şi frământa aluatul pentru cozonac. Nu mai erau decât zece zile până la Crăciun.
„Căci ştii, Otilia, turtele dulci – le-am făcut cu mierea de la Schöppe – trebuie să stea cel puţin opt zile ca să devină crocante şi să poată fi ronţăite.
„Ah, cozonacul!” spuse Otilia şi nu vru să audă nimic despre asta. În bucătărie era frig şi ea rămăsese cu blana de vidră chinezească puţin cam jumulită, pe ea: cadoul de Crăciun dintr-un an când mai trăia încă în păcat. Trăgea printre duşumele, cu toate că Bertling căptuşise bucătăria cât putuse mai bine. Otilia îşi dăduse căciuliţa de blană gri, pe ceafă, într-un mod dezordonat dar comod, în contrast cu blana elegantă.
„Aşază-te, te rog, aici pe scăunel, Otilia, şi bate aluatul ăsta cu telul! Eu am să întind între timp aluatul pentru turta dulce.”
Barbara îi puse în mână un castron, iar Otilia se aşeză şi începu să bată, dar se opri deodată şi îşi şterse ochii de lacrimi. Otilia fu nevoită să împrumute o batistă, căci ea însăşi, cu neglijenţa ei, nu avea niciuna în geantă. Gura îi era schimonosită şi urâtă, îngustă, iar nasul i se încreţise a dispreţ. O imagine jalnică, neajutorată, inspirând milă, cum şedea aşa pe scăunel, cu castronul în poală, îmbrăcată cu blana moale, gri, şi cu căciulita ce-i alunecase dezmăţat pe ceafă. Şedea acolo ca un copil. Barbara nu ştiu ce să-i spună; continuă să taie, cu o formă de tablă şi cu un pahar, luni pline şi semiluni, din aluatul întins cu sucitorul.
„Iartă-mă, Barbara! Mă apucă aşa câteodată. Acum, cu puţin înainte de Crăciun! Tu ai copii şi ai totdeauna ceva de făcut. Ai pe cineva de care să ai grijă, şi nici nu eşti înzestrată cu corzi atât de sensibile ca mine. Dar eu, eu sunt singură cuc pe lume. Şi, dacă o fi să ajungem iar, odată, acasă – nu ştiu ce-o să se-ntâmple. Când o să-l revăd pe Bruno – mă tem grozav, numai când mă gândesc la asta. Îl cunoşti, doar! Barbara, uneori nu pot să dorm noaptea. Şi tu păţeşti tot aşa? Ce ne facem? Nu trebuie să se afle. Dar, fii sigură: o să se afle! Bărbaţii au nasul fin.”
Îşi suflă nasul în batista împrumutată, care se udase, acum, de tot, şi scotoci prin poşetă.
„Uite aici scrisoarea pe care mi-a trimis-o Bruno. A sosit aseară. Am să-ţi povestesc ce-a scris. Aici, la mijlocul scrisorii, începe deodată: «Şi sper că în anii cât am fost despărţiţi, n-ai făcut nimic ce-ai putea regreta. Aici în lagăr, umblă de la o vreme zvonul, că unele din soţiile noastre nu s-au comportat, în Japonia, aşa cum ar fi trebuit. Nu se rostesc niciun fel de nume, dar poţi să le pui în gardă pe toate cele în cauză, că n-o să precupeţim nimic, pentru a afla totul…»
Asta e, ai văzut, Barbara! Ăsta e Bruno! Exact ca înainte, nebun de gelozie, şi nu vreau să-ţi mai descriu la ce scene ducea asta, uneori, în Batavia. Era îngrozitor şi, uneori, când îl apucau asemenea crize, mă suiam în pat, de frică. Ε un om de jos. Doamne, şi acum ameninţă, de parcă ar şti ceva. Oare ce putem inventa, dacă o ieşi ceva la lumină?”
Barbara continuă să taie luni pline şi semiluni, văzu de focul din soba de mangal, şi de tempi. Otilia Beeskop vorbea cu „noi” şi folosea cuvântul „noi”. Oare Barbara avea motiv să se necăjească din cauza asta şi să stea acolo, cu două cute între sprâncene, şi să tacă? Da, făcea parte dintre „ele”şi ceea ce Bruno Beeskop scrisese, în felul său, era, într-o altă formă, acelaşi lucru pe care Fritz nu-l scrisese, dar se temuse de el.
Otilia Beeskop continua să bată aluatul. Avea marginile pleoapelor înroşite, pudra de pe faţă i se ştersese; dar prea puţin îi păsa Otiliei de asta. Şi, în timp ce învârtea, cu o pasiune subită, telul prin aluatul păstos, spuse:
„Să sperăm că toţi cei interesaţi vor fi destul de deştepţi ca să-şi ţină gura. Dar mă tem că mai e, pe ici, pe colo, câte una care nu-şi poate ţine gura. Aceea trebuie să ştie însă, că taie în propria ei carne. Zău, Barbara, ascultă ce-ţi spun, dacă o cuteza vreuna să vorbească pe socoteala mea, o să vadă ea cine sunt! Nu cunosc niciuna care să n-aibă nimic pe răboj. Şi, la nevoie, o să mai inventez şi eu ceva în plus.”
Îşi schimonosi din nou gura, de i se văzură punţile de aur, şi se porni pe plâns.
„Oh, n-are niciun rost să vorbesc aşa. Azi sunt atât de răscolită, fiindcă am auzit, la hotel, că peste patru săptămâni vom fi trimişi acasă…”
„Peste patru săptămâni? Acasă?”
Otilia Beeskop dădu din cap şi, pentru a nu izbucni într-un plâns cu sughiţuri, îşi muşcă batista udă. Fu nevoită să pună castronul cu aluatul de cozonac pe masă, căci acum se lăsa pradă, cu totul, sentimentelor care-o frământau, la gândul întoarcerii acasă. Dar şi Barbara simţi nevoia să se aşeze pe singurul scaun din bucătărie. Îşi puse mâinile în poală. Dar, când, îndată după aceea, o privi pe Otilia, se sculă din nou, fără un cuvânt, şi continuă, deşi nu cu o mână tocmai sigură, să taie luni pline şi semiluni din aluat.
„Te-am aşteptat la cină, Heinz.”
Bertling se rezemă mult pe spate, de divan, astfel încât aproape că era lungit pe el. Barbara şedea lângă el, cu un lucru de mână.
