„Zău, Bertling, dumneata… tu… exagerezi, şi m-am roşit toată. Dumneata… tu… eşti oribil!”
„Aşadar, Sibyla, pentru rândul viitor gamele do-major şi sol-major în sus şi-n jos, cu ambele mâini, la două octave interval. De repetat fa-minor! Salutări mamei!”
„Da, mulţumesc! La revedere!”
Îşi luă notele sub braţ şi porni agale în jos, pe drumul spre lac.
După cină, Sabina spuse numaidecât mamei sale noapte bună şi se duse în camera ei, astfel încât Barbara putu să mai iasă o dată, cu Bauschan, la aer.
Sus, Sabina şedea în faţa celor două registre pentru conturi şi se gândea cum o fi stat Schiller în faţa celor o sută de coli de hârtie ale sale, înaintea hârtiei albe, nescrise, ca cea din faţa ei. Şi, cum scrisese pe ele, într-un anumit răstimp, întregul Tell. Deocamdată ea voia să încerce metoda lui Goethe, care i se părea mai potrivită cu subiectul ei. Fireşte că încă nu era întru totul lămurită asupra subiectului, chiar dacă discuţia cu Bertling, cu privire la modul de lucru, o ajutase să facă un pas mare înainte. Eroina romanului nu trebuia să se arunce în apă. Nu, trebuia să renunţe, eventual să exclame doar, plină de resemnare, la sfârşitul romanului, ca răspuns la o acuzaţie a mamei sale: „E un domeniu vast, Luiza!” Şi, după aceea, câteva liniuţe, care să lase în umbră ceea ce voise să spună, de fapt, cu asta.
Dar, după ce Sabina aşteptă zadarnic o oră, ca să-i vină o idee, se hotărî să încerce, totuşi, cu metoda lui Schiller, chiar dacă sănătatea ei avea să sufere din cauza asta, ca şi cea a lui Schiller. Şi, pentru a proceda sistematic, se duse mai întâi în bucătărie, făcu focul şi-şi pregăti o cafea tare. Slavă Domnului că mama ieşise un pic să ia aer!
Dar, când, în ciuda cafelei, nu putu „constrânge” subiectul, aruncă vina eşecului pe lipsa de mere şi se hotărî ca, din ultimii bani de buzunar – pe care avea să-i recupereze, chiar dacă nu scria romanul numai de dragul banilor – să comande fructele indispensabile la un negustor „la negru” din sat.
Duse jos ceaşca de cafea goală; mama tot nu venise încă. Întrucât nu putea dormi din cauza cafelei, o auzi revenind foarte târziu; şi avu impresia că auzise şoapte afară, în faţa uşii, mai înainte ca mama să intre în casă.
Barbara le turnă lapte în ceşti, lui Ulli şi Wolfram, pentru micul dejun, lapte de vacă, bun, nesubţiat cu apă, lapte furnizat de ţăranul Schöppe. Iar Sabina se servi din untul galben, care provenea tot din gospodăria lui Schöppe şi cu care nu erau aprovizionate decât trei case pe partea asta a lacului.
Sabina era obosită, nu-şi făcuse somnul. Modul de a lucra al lui Schiller părea să-i afecteze, şi ei, sănătatea, chiar dacă metoda asta n-avea să ducă la moartea prematură a Sabinei: căci, în privinţa asta, Sabina avea mai multă minte decât Schiller; şi mai curând ar fi schimbat metodele, decât să lase lucrurile să ajungă atât de departe.
Şi Barbara remarcă faptul că Sabina era obosită şi o întrebă dacă dormise prost.
„Da, mama. Te-am auzit întorcându-te de la plimbare. Dar cu cine ai vorbit înainte de a intra în casă?”
Pauză.
„Vorbit?”
„Da, te-am auzit vorbind la intrare.”
„Da, da, cu Bertling. Dar, ia spune-mi, ai mai băut aseară cafea?”
„Well – da. Mai aveam de terminat istoria, pe care voiam s-o citesc până la capăt.”
„Ce istorie?”
„Cartea de la doamna Brandenburg. Agatha Christie. Sfârşitul e tare neverosimil şi nu-l pot suferi pe supradeşteptul ăla de Poirot.”
„Poirot?”
„Sherlok Holmes-ul Agathei Christie. Nu-l ştii? Ia spune, ce citeaţi voi, de fapt, mai de mult?”
Încă o dată, discuţia fusese abătută pe alt făgaş, iar Barbara nu fusese pusă în încurcătură. Numele lui Bertling îi ieşise foarte firesc de pe buze. Iar Sabina nici măcar nu ridicase ochii spre ea. În afară de asta era limpede, ca lumina zilei, că Sabina nu spusese tot adevărul. De ce îşi făcuse, oare, cafea?
„Mama?”
„Da? Ce doreşti?”
„Anita Krämer şi Hilda Pohl vin săptămâna viitoare aici, de la Karuizava, pentru câteva zile. Locuiesc la familia Brandenburg.”
„Şi vrei să le inviţi aici? Fireşte. Când?”
„S-ar putea joi?”
„Bineînţeles. Invită-le după-masă şi pot rămâne la cină aici.”
„Dar după masă ai lecţii de pian.”
„Aha, orele alea le pot muta dimineaţa, iar după masă mă duc să mă plimb puţin.”
Sabina şi Barbara se înţelegeau bine şi se menajau reciproc. Sabina, care putea fi adeseori exaltată, se ridică de la masa unde luaseră micul dejun şi-şi lipi capul de cel al mamei.
„Mama, tu eşti totuşi cea mai bună mămică pe care o puteam avea. Cred că uneori nu ne purtăm atât de drăguţ cu tine, cum ar trebui s-o facem.”
Sabina se gândea la o lovitură perfidă, la foul play şi la that is not cricket.
„Şi că totdeauna te gândeşti la noi şi munceşti numai pentru noi şi nu te gândeşti niciodată la tine!”
„Hai, acum destul, Sabina! Vino, stai jos şi mai ia un pic din mierea lui Schöppe! De altfel, acum fac o mulţime de lucruri şi pentru mine. De când am început să mă plimb, v-am cam neglijat. Mă simt cu conştiinţa tare încărcată. Coşul cu lucruri de cârpit s-a umplut de tot.”
„Dar plimbările îţi fac bine. Te-ai făcut tare frumoasă; adică vreau să spun, ai fost totdeauna; dar eşti mai proaspătă şi, dacă aş fi bărbat, m-aş îndrăgosti de tine.”
„Ei, Sabina!”
„Şi, în ce priveşte coşul pentru cârpit, am să-ţi dau astă-seară o mână de ajutor”
Menajamente pline de delicateţe şi înţelegere deplină, iar Sabina vrea chiar s-o ajute la cârpit, cu toate că urăşte treburile casnice şi, în plus, mai este şi ocupată până peste cap cu romanul.
