Cei doi copii continuară să doarmă şi să-şi viseze micile lor vise, în care vorbeau, uneori, prin somn: despre lei şi lupi, despre Ţăndărică, despre balenă şi despre Bauschan.
În zorii zilei sau înainte de amiază, după masa de prânz sau spre seară, Barbara o pornea cu Bauschan să ia puţin aer proaspăt. Se ducea până dincolo de vârful istmului, unde nu mai putea fi văzută de acasă, la câteva sute de metri distanţă. Acolo, în adâncitura unui bloc de lavă, sub pietre, dar atât de sus încât Barbara trebuia să se ridice în vârful picioarelor ca să ajungă cu mâna, era o mică ascunzătoare, în care găsea bileţele şi punea bileţele. Bileţele în care scria când urmau să se întâlnească iar, câteva cuvinte de bineţe, o promisiune mâzgălită în grabă, o glumă.
Presupunerea Barbarei nu fusese neîntemeiată: la proxima vizită în sat, Sabina îşi cumpără două caiete groase, dar nu de dictando, cu linii şi cu o etichetă lipită pe copertă, ca acelea care costau, înainte de război, douăzeci de pfenigi, ci două caiete mai groase, cartonate, pe coperta cărora stătea scris cu litere cursive Acount cu un c; dar cuvântul, deşi scris greşit, trebuia să indice că acel caiet era destinat pentru contabilitate, şi anume pentru firmele care voiau să se lanseze, acum după sfârşitul războiului, în afaceri internaţionale.
Două asemenea caiete cumpără Sabina şi trebui să pună, pentru ele, şase yeni pe tejghea. Dar ele aveau să aducă un beneficiu reprezentând de o sută de ori valoarea lor. Căci aceste două caiete n-aveau să-i mai servească drept jurnal intim. Trecuse de asemenea fază. Asta era o îndeletnicire pentru adolescente şi fete proaste. Nu, pe foile acestea, în prezent încă nescrise, se va putea citi, peste puţine săptămâni, acţiunea zguduitoare a unui roman de Sabina Haffner. Şi dacă această carte avea să rămână, întâmplător, deschisă pe masă şi avea să intre cineva în odaie, poate mama ei sau, foarte posibil, Bertling, şi cartea avea să fie văzută…
„Sabina, va spune Bertling, mişcat, te-am nedreptăţit atunci. Nu ştiam că ai sentimente atât de adânci, Sabina; ceea ce ai scris aici m-a zguduit cât se poate de profund!”
Dar ea va rămâne în pragul uşii, glacială, şi, plină de renunţare, îi va da să înţeleagă că acum e prea târziu. Se decisese să aleagă calea spinoasă, care să-i aducă, poate, glorie şi consideraţia celor mai de seamă oameni, chiar dacă nu şi pe aceea a marii mase; o cale care s-o conducă pe culmile şi în profunzimile vieţii, dar care o va exclude, fără milă, de la bucuriile vieţii.
Deocamdată îi făcea griji titlul. Se uită pe lista colecţiei Crime Club, apoi la rubrica Crime and Mystery, dar constată că titlurile pe care Agatha Christie sau Erle Stanley Gardner le dăduseră cărţilor lor, nu se potriveau. Trebuia să găsească cu totul altceva, ceva mult mai sugestiv, un titlu care să învăluie cartea şi despre care cititorul să-şi dea seama, abia la ultimul rând, că era totuşi potrivit, ba chiar, că această carte nici n-ar fi putut avea alt titlu. Titlul era, astfel, cel mai greu lucru şi Sabinei îi era de la bun început limpede că a scrie un roman nu-i jucărie. Chiar şi Bertling, care era totdeauna atât de profesoral şi vorbea de sus, ca un unchi, spusese că a scrie o carte era un lucru mare. Dar nu putea să renunţe, totuşi, înainte de a fi început.
Ce n-ar fi dat acum să afle de la Bertling interesanta convorbire a lui Goethe, referitoare la felul său de a scrie şi la acela al lui Schiller. Goethe i-ar fi putut da, cu siguranţă, indicaţii preţioase, cel puţin cu privire la tehnică, chiar dacă romanele lui, de pildă Wilhelm Meister, nu mai erau admirate fără rezerve. Până şi profesoara Holzkopff făcuse remarce sarcastice la adresa lui şi, după mai multe întrebări puse de elevi, clasa se lămurise că nici ea nu citise romanul.
Apoi mai trebuia să reflecteze la final. Nu că ar fi avut de gând să înceapă nesistematic, cu sfârşitul. Dar voia să ţină seama, de la bun început, de faptul că majoritatea criticilor se izbeau de final. Iar Goethe făcuse, şi el, greşeli în privinţa asta. Când îl citise pe Werther, în ultimul an de liceu, tocmai finalul provocase criticile cele mai numeroase şi mai aspre. Iar Holzkopff le citise un pasaj din Poezie şi adevăr, în care Goethe îşi calificase eroul „smintit”, din cauza sfârşitului. Şi la Agatha Christie sfârşitul era de multe ori decepţionant şi nesatisfăcător. Era decisă să evite asemenea greşeală.
Dar nu putea să scrie, totuşi, un final cu happy-end. Pur şi simplu nu putea. Era împotriva firii ei, a caracterului ei, împotriva rădăcinilor concepţiei sale despre lume şi viaţă, împotriva rănilor pe care i le pricinuise viaţa.
Nici subiectul nu era de natură să se poată încheia cu un happy-end. De fapt, încă nu-l avea limpede înaintea ochilor, dar era o chestiune de timp. Trebuia să aştepte ideea, inspiraţia, care avea să coboare în zbor, ca un porumbel, şi să se aştearnă asupra ei. În privinţa motivului, lucrurile îi erau, în fond, limpezi: era vorba de calea plină de suferinţă a unei tinere fete, seduse, părăsite, iubitoare fără a fi fost iubită, dispreţuită. Poate chiar şi un copil din flori. Ruşinea. Şi apoi urma finalul: să se arunce în apă, cu o expresie pe faţă ca aceea a „necunoscutei”, din Sena, cu acelaşi chip surâzător, profund zguduitor, sau… Sau, la urma urmei, să nu se arunce?
Seara, Sabina încă nu se lămurise în această privinţă. Adormi, peste roman, ţinând în mană stiloul pe care-l umpluse în sat, şi rozându-i capătul, în ciuda observaţiilor pe care le auzise, la fiecare compunere, în clasă, şi pe care Holzkopff i le făcuse, pentru a-i sluji mai departe în viaţă.
Bertling nu venea mai des decât înainte în casa Barbarei, mai degrabă ceva mai rar; şi, din cauza asta, Sabina era într-o dispoziţie mai calmă. Într-o seară, îi spuse mamei sale, din proprie iniţiativă, că îi pare rău că-l tratase atunci pe bietul Bertling atât de oribil. Îl nedreptăţise.
„Da, mama, tu stai acum aici şi coşi şi te amuzi în gând, cu siguranţă, pe seama mea, chiar dacă taci.”
„Dar, Sabina, cum o să fac una ca asta!”
„Ba da, mama, şi uiţi că, atunci, m-am înfuriat pe Otilia Beeskop.”
Bertling veni într-o dimineaţă tocmai când Barbara dădea o lecţie de pian. Se aşeză în grădină, în timp ce Sabina tăia floarea-soarelui, care avea acum, într-adevăr un aspect jalnic. Florile atârnau negre, cu petalele veştejite, pe nişte tulpini fragile. Câte una din tulpini fusese frântă de vânt.
„Sabina, vrei să fim iar prieteni?”
„Dar am fost totdeauna prietenă cu dumneata. Ne-am certat vreodată?”
„Ei, de fapt, în mod practic, m-ai «dat afară» şi urma să nu mai vin pe-aici, fiindcă s-ar fi putut să-i bată la ochi doamnei Beeskop.”
„Oh, Bertling, dar nu asta am vrut! Nu trebuie să iei totul aşa, textual.”
„Atunci pot să vin iar pe-aici, să vă vizitez pe tine şi pe mama ta?”
„Bertling, nu fi caraghios! Fireşte! Şi îmi pare rău că am fost deunăzi atât de oribilă cu dumneata.”
„Drăguţ din partea ta, Sabina. Şi, când mama ta va termina lecţia – nu poate fi decât Sibyla Wangendorf, care cântă atât de înfiorător! – o să mergem înăuntru, la braţ şi tu o să-mi spui iar «tu» şi o să fim iar prieteni buni!”
„Da, da! Ascultă, dumneata mi-ai spus atunci că Goethe, odată, într-o discuţie, s-a exprimat despre felul său de a lucra şi despre cel al lui Schiller.”
„Am folosit eu expresia «s-a exprimat»? Trebuie să mă corectezi totdeauna când folosesc asemenea cuvinte urâte. Ce-i aia «a exprima»? Sună aproape ca «a excreta», cum spun eu despre blestemata aia de manie a Otiliei Beeskop de a difuza ştirile. «A exprima» – înseamnă să dai la iveală ceva ce se află înăuntru, cum s-ar zice să expulzezi totul. Ar fi trebuit să folosesc alt cuvânt. Goethe a «spus» – asta sună mai simplu şi mai frumos.
Aşadar, ce-a spus? Mda, reflecţia o găseşti în Convorbirile cu Eckermann, pe care am să ţi-o aduc. În rezumat, Schiller credea că trebuie să constrângi subiectul, indiferent de toane şi de dispoziţie. Aşa cum a început el să scrie Tell după o activitate premergătoare, sistematică. Mai întâi a adunat hărţi, cu care şi-a tapetat pereţii camerelor; apoi a citit memoriale de călătorie prin Elveţia, l-a pus pe Goethe să-i povestească despre ţara asta, a studiat istoria confederaţiei, şi după aceea s-a apucat de lucru şi a terminat Wilhelm Tell – după cum spune Goethe – în şase săptămâni. În ceea ce priveşte termenul, pot să-ţi spun confidenţial că în privinţa asta Goethe se înşală. Noi ştim mai bine, dar putem lăsa lucrurile aşa cum sunt cunoscute.”
„Şi Schiller nu avea, totdeauna, mere putrede pe biroul său?”
„Ei, nu chiar pe birou şi nici totdeauna. Dar, odată, când Goethe a venit la el, în vizită, erau vreo câteva în sertar. Şi, când înaintă destul de repede cu scrisul versurilor, îi cerea Lottei cafea neagră sau chiar lichior.”
„Fetei?”
„Nu, Sabina, soţiei sale. Schiller n-avea pe-atunci nicio fată în casă. Vezi tu, aşa lucra Schiller, în timp ce Goethe aştepta să-i vină ideea, aştepta clipa, inspiraţia, despre care Nietzsche a scris, în autobiografia sa, cel mai frumos pasaj care există despre ea.”
„Îl găsesc pe Goethe mult – mda, cum să spun – mult mai mult un adevărat poet.”
Bertling clătină din cap.
„«Ăsta e un domeniu vast, Luiza»… ar fi spus, la asta, bătrânul, hm, un personaj dintr-un roman de Fontane.
Îţi spui şi tu, fireşte, cum îşi spune şi Waldorf: «Lui Bertling n-ai ce să-i faci. Îl admiră nebuneşte pe Schiller». Dar, în ciuda ironiei voastre, eu rămân la părerea mea: felul de a lucra al lui Schiller e minunat. Uite: are o sută de foi de hârtie albă, nescrisă. Şi îşi spune: în două luni, pe hârtia asta va fi scris, negru pe alb, Wilhelm Tell. Atâta şi atâta vreme îmi rezerv pentru studiile prealabile, iar apoi o să scriu piesa; în două luni, fără a pune la socoteală studiile prealabile. De altfel, Goethe spune că moartea prematură a lui Schiller s-ar datora, în mare măsură, acestei metode de lucru. Dar el îşi constrângea geniul. Îl putea constrânge.”
„Nu ştiu”, spuse Sabina, care nu era întru totul convinsă de expunerea lui Bertling, expunere pe care, de altfel, o făcuse mult mai pe înţeles şi fără aere de superioritate. Ba chiar, atunci, când îi corectase expresia „a exprima”, fusese de-a dreptul amabil şi galant, şi luase asupra sa vina oribilului cuvânt, cu toate că el nu s-ar fi exprimat niciodată prin „a exprima”.
Între timp Sibyla Wangendorf terminase ora şi vru să iasă direct pe prispă, în grădină, cu notele învelite în furoshiki de mătase. Dar când împinse într-o parte uşa glisantă dinspre prispă, dădu cu ochii, afară, de Bertling şi de Sabina, care se ţineau de mână: şi Bertling o luă în braţe pe Sabina, care se opunea cu disperare, şi o sărută pe obraz.
„Aa!” făcu Sibyla plângător şi vru să se retragă.
„Stai pe loc!” îi strigă Bertling, cu un glas înfricoşător, şi Sibyla rămase locului. „Barbara şi Sibyla, uitaţi-vă aici! Sabina şi cu mine ne-am împăcat.”
Sabina era roşie toată şi îi făcu reproşuri lui Bertling.
