Sabina era singură acasă. Barbara se dusese în sat cu copiii ca să-i facă o vizită doamnei Brandenburg, aşa cum se înţeleseseră.
Răspunse la salutul lui Bertling şi se scuză că mai are ceva de făcut la bucătărie. El se aşeză pe prispă, ca de obicei, cu picioarele atârnând, şi se uscă la soare.
După câteva minute, veni şi Sabina. Se pudrase şi se rujase cu rujul mamei sale.
„Ţi-aş oferi cu plăcere o ceaşcă de ceai, Bertling, dar n-am făcut încă focul. Până îl aprind şi până fierbe apa, durează vreo jumătate de oră. Dumitale nu ţi-e frig?”
„Nu Sabina, oiţă mică ce eşti!” spuse Bertling prietenos.
„Cum, mă rog?”
„Oiţă mică ce eşti, pentru că iar mă iei cu «dumneata».”
Sabina strânse din buze. Îşi făcu brusc curaj, apoi vorbi din nou:
„Bertling, aş prefera ca şi dumneata să-mi spui iar «dumneata»”.
„La armată spuneam în asemenea situaţii – «uite popa, nu e popa»! Mai întâi îţi spun «tu», apoi «dumneata», apoi iar «tu»; după aceea, tu îmi spui «tu» şi acum mă iei cu «dumneata»; şi vrei ca jocul să continue aşa? Nici nu mă gândesc să mă prind în el! De altfel, când le spuneam «tu» tinerelor domnişoare din penultima clasă de liceu, erau foarte revoltate şi considerau asta drept o intimitate bădărănească. La vârsta asta îşi dau prea multă importanţă.”
Sabina încremenise plină de demnitate, dar, când Bertling termină, binevoi să-şi continue vorba:
„De fapt, voiam încă mai demult să stau de vorbă cu dumneata; dar credeam că crezi…”
„Vorbeşti incorect, Sabina!”
„Îmi dai voie să-mi termin vorba? Îţi închipui, probabil, că mă port aşa cu dumneata, pentru că noi… din cauza relaţiilor dintre noi doi.”
„Dintre noi doi? Bine, hai să zicem aşa! Mai departe!”
„Dar nu e cazul. Sunt foarte obiectivă şi lucidă, şi nici nu vreau să te ofensez; dar, Bertling, lumea din sat a şi început să vorbească despre asta, şi…”
„Sabina, dacă vrei să devii om de ştiinţă, trebuie să te deprinzi, în primul rând, cu exprimarea precisă: deci, cine vorbeşte şi ce se vorbeşte?”
„Deunăzi, doamna Beeskop m-a oprit să-mi vorbească.”
„Şi ce-a spus?”
„N-aş vrea să repet tot.”
Ah, Bertling o întreba ca şi cum ar fi interogat un elev, şi îi era greu să aibă ultimul cuvânt cu el. Dar, de vreme ce începuse, trebuia să continue.
„Bertling, să nu ne facem iluzii! Lumea vorbeşte de faptul că vii prea des pe la noi, şi cred că ar trebui să cam ţii seama de asta. Nu numai din cauza mea, dar şi din cauza mamei.”
Lovitura pe care o dăduse Sabina era perfidă; ea ştia asta şi se făcu toată roşie. Iar Bertling, care până acum găsise conversaţia amuzantă, se sculă şi o întrebă tăios, cum încă nu-l auzise niciodată vorbind:
„Te-a însărcinat mama ta să-mi spui toate astea?”
Sabina se uită la degetele picioarelor goale ale lui Bertling şi n-avu curajul să-l privească în ochi. Îşi muşcă buza de jos şi răspunse intimidată:
„Nu, Bertling, dar credeam…”
„În limba engleză, pe care o vorbeşti atât de cursiv, se spune în asemenea caz: «That is not cricket»!15 sau «foul play»16. Asta a fost remarca ta. O lovitură perfidă, cu care voiai să loveşti în mine, dar cu care loveşti în mama ta. Am să vorbesc cu ea despre asta.”
„Nu, te rog, nu!” spuse Sabina; dar el n-o auzi, pentru că vorbise atât de încet şi o mai înecase şi un sughiţ de plâns. Bertling plecă păşind pe lespezile de piatră, calde, albe, de-a lungul şirului de floarea-soarelui cu capetele plecate, şi se-ndreptă spre barcă.
În fond, era bine, totuşi, că-i spusese odată lui Bertling, ce avea pe inimă, şi expresia „foul play” i se păru cam tare. Stătuse în faţa ei, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Haffner, iar ai copiat şi ai înşelat. Ai dezamăgit încrederea pe care corpul profesoral o avea în dumneata. Am să te notez în catalog!”
Barbara şi cei doi băieţi se întoarseră. Wolfram şi Ulli se smulseră din mâna ei şi alergară spre Sabina, care aştepta la intrarea în bucătărie,
„Albiniţă, ia uite, am căpătat un camion mic.”
„E din ciloloid”, spuse Wolfram.
„Am băut cacao şi ne-a dat prăjitură.”
„Ţi-am adus şi ţie prăjitură.”
„Nu, eu ţi-am adus”, sări Wolfram şi se luară la ceartă, care din ei să-i dea prăjitura Sabinei.
Sabina reuşise să-şi şteargă urmele de lacrimi, doar pleoapele îi mai erau puţin roşii. După cină se aşeză pe divan, în colţ, cu picioarele strânse sub ea, şi începu să citească romanul poliţist adus de Barbara de la doamna Brandenburg, o amatoare entuziastă a acestui gen de literatură.
Barbara şedea la pian şi răsfoia caietul de note aflat pe pupitru.
„Astă-seară ai fost atât de tăcută. Ai ceva?”
„Nu… Aa, Bertling a fost azi după-masă din nou pe-aici.”
„Daa?”
