„Dacă va fi o reabilitare, domnule colonel… încă nu ştiu. În primul rând va avea doar foarte puţini cititori şi nu mă pot aştepta la o influenţă asupra concepţiei generale despre bizantinism. Şi dacă mă gândesc mai bine, nici nu urmăresc, câtuşi de puţin, asemenea lucru. Lucrarea mea este doar operă de diletant, scrisă pentru propria mea satisfacţie, pentru propria mea… Totuşi, domnule colonel, încă nu v-am răspuns la întrebarea: Aşadar o reabilitare? Există, vedeţi, o mulţime de puncte foarte obscure în istoria bizantină: asasinate prin otrăvire, schilodiri, deportări de mase populare, cu consecinţe crude. Dacă scrii sine ira et studio14 nu poţi trece cu vederea aceste fapte. Şi, într-adevăr, ele nu fac onoare Bizanţului.”
„Dar există oare şi pe tronul Bizanţului asemenea monştri cu chip de om, ca Domiţian, Heliogabal, Nero sau Caligula?”
„Nu, domnule colonel. Ε drept că avem şi acolo câteva exemplare de toată frumuseţea: Phokas sau Justinian al II-lea după ce i-au tăiat nasul, de pildă; dar tot nu ajung la nivelul precursorilor lor din imperiul roman de apus. Găsim la Constantinopol mai multă atitudine de mijloc, şi, privind lucrurile în media lor, mai multă destoinicie. Dar, pentru a reveni totuşi la reabilitare: nu către asta va tinde lucrarea mea. Va fi o imagine cu multe umbre, dar în schimb, după cum sper, o imagine adevărată şi inteligibilă.”
„Dar, au existat în Bizanţ oameni mari şi în afara istoriei politice, savanţi mari, artişti mari?”
„Au existat cu siguranţă, domnule colonel. Numai că încă nu cunoaştem toţi Michelangelii şi Rubenşii acelei epoci. Va fi nevoie să-i scoatem din întunericul trecutului. Sunt convins de asta, cred în faptul că ei există. Atâta doar, că astăzi ştim despre ei tot atât de puţin ca şi acum cincizeci de ani despre maestrul din Bamberg sau despre măreţia unui Bruegel, despre care însuşi Burckhardt a putut vorbi cu atâta lipsă de înţelegere. Imaginea imperiului bizantin, aşa cum ne apare – nu vreau să spun, aşa cum o pot eu descrie – este grandioasă. Chiar dacă n-ar fi decât influenţele reciproce dintre mişcările spirituale şi bisericeşti, de o parte, şi forţele pur politice, de cealaltă parte.”
„Lupte cu privire la concepţia despre lume?” întrebă colonelul şi oftă ironic.
„Da, din păcate, domnule colonel. Şi din această cauză parcă uneori e mai bine, că n-am putut cunoaşte prea îndeaproape această epocă: luptele sângeroase dintre monofiziţi, monoenergeţi şi monoteişti; cele dintre iconoclaşti şi iconoduli, în comparaţie cu care confruntarea cu Islamul ameninţă uneori să se estompeze cu totul. De fapt, cunoaştem asemenea lucruri şi din epoca noastră, a reformei şi contrareformei.”
„Chiar şi din epoci mai apropiate de noi.”
„Şi tocmai epoca noastră ne arată, domnule colonel, că nu trebuie să minimalizăm forţele acestea şi nici să zâmbim, cu aroganţă şi suficienţă, pe seama acelor conflicte. Zău, aş prefera să le ştiu dispărute – din toate timpurile. Totuşi, domnule colonel, îmi dau seama că devin obositor. Am depăşit de mult durata decentă a unei vizite.”
„Trebuie să-mi povestiţi mai multe despre toate astea, domnule doctor Waldorf. Pentru astăzi numai o întrebare: cum s-au sfârşit aceste lupte?”
„Întotdeauna cu înfrângerea uneia din partide, niciodată printr-o pace. Totdeauna prin moartea a mii sau sute de mii de oameni. Iar după lupte lumea nu mai era la fel ca înainte. Da, Bertling, uite că mă şi scol.”
„Aţi găsit o reţetă pentru a evita asemenea lupte?”
„Fireşte că nu, domnule colonel.”
„Mi-am închipuit.”
În primul moment vru să continue, dar lăsă fraza în suspensie şi tăcu.
Waldorf se ridică şi Bertling îl urmă.
„Domnule colonel, văd că trebuie să ne încheiem vizita. Şi aşa, am stat mult prea mult… Ne-am considera fericiţi, dacă domnul colonel ne-ar da prilejul…”
„Ei, Sabina, ai fost să iei alimentele din sat?”
„Hello! Aa, doamna Beeskop!”
„Ce mai faci, Sabina? Ε mult de când nu te-am mai văzut, ultima dată ţi-am zărit doar căpşorul, de dindărătul bărcii lui Bertling. Am auzit că înveţi cu el să înoţi craul.”
Doamna Beeskop râse, gândindu-se la campionul demimondului.
„Acum nu mai învăţ. Am renunţat.”
„Ei aş?”
„Da, s-a făcut prea frig.”
„Dar Bertling încă mai înoată, Sabina.”
„Mda, vrea de bună seamă să facă pe eroul.”
„Eşti cam dură cu el. Eu îl găsesc foarte drăguţ şi modest.”
Sabina scoase doar un „ph”, un „ph” sonor, cum se va fi rostit în sanscrită, ca expresie a celui mai profund dispreţ, ceea ce voia să spună: aer, vânt – oare a vorbit cineva aici?
„Sabina, nu trebuie să te enervezi.”
„Să mă enervez? Eu – enervată?”
Acum doamna Beeskop dădu atacul.
„Fireşte, eşti şi jenată. Eşti cumva geloasă?”
Sabina reflectează repede şi priveşte în depărtare, apoi se apără nu fără oarecare abilitate:
„Ah, Bertling mi-e atât de indiferent… Dar nu cumva aţi pus ochii şi pe Bertling?”
Acest „şi pe Bertling”, mai accentuat, îşi produse efectul.
„Acum, vezi că te obrăzniceşti? Se vede că-ţi lipseşte un tată şi… în sfârşit!”
Un gest foarte elocvent cu palma întinsă.
„Ph!”
Acelaşi sunet sonor din sanscrită, Sabina se răsuceşte pe călcâie şi pleacă, aparent nepăsătoare; bălăbănind sacoşa, se-ndreaptă spre debarcader pentru a duce alimentele acasă.
De fapt încă nici nu era chiar atât de frig, iar apa care, după spusele lui Waldorf, se afla în legătură cu măruntaiele pământului, era chiar agreabil de caldă. Aşa că Bertling înotă în acea după-amiază, ca şi mai înainte, fără a face pe eroul, apoi se duse la Barbara ca să bea o ceaşcă de ceai.
