Da, dar nu cu formula de jurământ care se obişnuieşte în ţările anglo-saxone şi care-i era perfect cunoscută şi Sabinei din romane; cu formula care te obligă la adevăr, la întregul adevăr şi la nimic altceva decât adevărul. Căci Bertling vorbise azi-dimineaţă cu Waldorf, în timpul unei plimbări prin pădure, când râseseră amândoi deseori şi în hohote, mai cu seamă Bertling.
„N-am vorbit cu mama ta, dar, în decursul lungii mele activităţi de profesor, am aruncat şi eu câte o privire în viaţa sufletească a tinerelor fete.”
„Bertling, exagerezi şi eşti un încrezut. Asta sună, ca şi cum ai fi fost asaltat de fete şi numai cu greu ai fi putut să scapi de declaraţiile lor…”
„Aşa sună?”
„Da. Ah, Bertling, eşti nesuferit, îmi imaginasem totul, atât de diferit.”
„Fireşte, Sabina, ştiu: cu joben şi jachetă, într-o dimineaţă de duminică, cu un buchet din două, nu din trei duzini de trandafiri; şi cu o vizită la doamna mama dumitale: «Stimată doamnă, îmi îngădui să vă cer mâna domnişoarei, fiica dumneavoastră…».”
„Bertling, nu!” vorbi Sabina încetişor având lacrimi în ochi, iar gura ei moale, puţin cam mare, tresări: „Nu aşa, Bertling! Nu chiar aşa de… onorabil.”
Bertling izbucni în râs.
„Deci, Sabina, într-un fel sau altul, ştiu, te decepţionez în aşteptările tale; şi acum, hai să punem capăt discuţiei şi să cădem de acord asupra următorului modus vivendi: noi doi uităm discuţia noastră, nu vorbim nimic faţă de nimeni despre ea, mai cu seamă faţă de… faţă de nimeni. Renunţăm la partidele noastre de înot, ca nu cumva să mai afle de asta şi doamna Beeskop, care stătea adineauri pe mal, pândind, şi care s-ar necăji de moarte, dacă ar şti ce conversaţie a pierdut azi. Şi dacă vrei să-mi spui «tu», aşa cum ai propus la începutul discuţiei noastre, – cu multă plăcere! Să rămânem prieteni buni. Dă-mi mâna şi promite-mi!”
Sabina îi întinse mâna şi spuse pe un ton de renunţare:
„Am să-mi dau osteneala.”
Seara scrise încă multă vreme în jurnalul ei şi nu se opri decât după ce umplu şi ultima filă a caietului. Erau consideraţii, de pagini întregi, asupra vieţii, a iubirii şi a dezamăgirii. Încerca să descopere, în domeniul psihic, rădăcinile comportării ei – cum scria ea însăşi – şi să-şi clarifice propriul eu. Dar, când îi reproşa lui Bertling că nu e decât un belfer, care tratează toate femeile ca pe nişte şcolăriţe din ultima clasă, nu era întru totul dreaptă cu el.
Pentru ea însăşi nu întrevedea, deocamdată, decât două posibilităţi: fie să-şi irosească, în cele din urmă, viaţa, ca Holzkopp, făcând pe profesoara de germană la un liceu, întrucât nu avea, pare-se, acel it necesar, pe care nu-l putem exprima decât în englezeşte; fie, însă, să devină aşa ca doamna Beeskop, sau chiar mai rău. Uneori rândurile, pe care le scrisese, erau întinate, când îi căzuseră lacrimi pe ele.
Bertling n-o cruţă pe Sabina. De pildă, veni duminică dimineaţa, când Sabina era de serviciu la bucătărie şi purta halatul alb al mamei sale. De fapt nu mai era chiar alb şi, într-o bucătărie japoneză, în care arde mangal în două sobe deschise, nici nu se putea păstra multă vreme alb. În afară de asta, mânecile îi erau prea scurte. Sabina, care supraveghea intrarea, chiar şi în timpul activităţii din bucătărie, mai bine decât Bauschan – din păcate, nevigilentul câine se gândea cum ar putea s-o şteargă mai repede în pădure, la vânătoare – Sabina îl văzu pe Bertling venind cu un buchet de frunze pestriţe de toamnă.
Trase de funda cu care era legat halatul la spate, dar nu reuşi s-o desfacă şi o strânse mai tare până se înnodă. În timp ce era ocupată să desfacă acest nod, Bertling intră pe uşa bucătăriei, în casă.
„Lasă halatul în pace, Sabina! Ei, nu trebuie să roşeşti când vin eu!” Sabina ar fi putut jura că nu roşise niciun pic, dar acum simţi, fireşte, cum îi năvăleşte sângele în obraji.
„Bertling!”
„Bună ziua, Sabina! Nu, buchetul l-am adus pentru mama ta. Ε în cameră?”
„În roka”. Şi Sabina îi întoarse spatele şi puse supa la fiert, pe soba de mangal.
Bertling se duse pe prispă. Barbara şedea pe jos şi-şi lăsase picioarele să-i atârne în grădină. Purta un şort albastru-deschis şi o bluză albastru-deschis şi cârpea un costum al lui Wolfram. Uşile spre roka erau larg deschise şi lăsau să pătrundă în cameră soarele cald. În grădină, copiii se jucau cu nişte cutii de conserve.
„Bună ziua, Barbara! Reîntors dintr-o plimbare matinală prin munţi, pe care am început-o odată cu mijitul zorilor, am onoarea a-ţi depune, umil, la picioare, primele semne ale toamnei care începe.”
Flutură crengile înfrunzite, cu o mimică exagerată, şi îşi îndoi puţin genunchii.
„Te rog să ţii seama că nici domnul von Ziethen cu profundele lui cunoştinţe întru ale protocolului, n-ar putea oferi mai elegant un dar.”
„De acord!” „Bună dimineaţa, Bertling!” Mulţumesc mult pentru frunzele de toamnă multicolore. Pe acolo, pe sus, au şi îngălbenit pomii? Pune-le, te rog, singur, în vasul de pe pian! O să aduc apă după aceea. A fost frumos?”
„Îţi stau cu plăcere la dispoziţie, ca să te însoţesc odată acolo, sus. Ei, ce zici, mâine? Sau mai bine poimâine, când Sabina e iar de rând la bucătărie?”
„Nu, nu!” Barbara ridică mâna dreaptă, în care avea o foarfecă. Surâse puţin cam nervos.
Se aşeză lângă ea, îi salută pe Wolfram şi Ulli, care voiau să ia două beţe şi să împuşte balenele cu ele, când intră în cameră Sabina, apucă crengile din vas cu vârful degetelor, deşi îşi pusese mănuşi, şi vru să le ducă în bucătărie.
„Ce faci cu ramurile pe care le-am adus mamei tale?”
Barbara se întoarse şi ea, şi o privi pe Sabina întrebător.
„Ramurile pe care ţi le-a adus Bertling – evită ea să i se adreseze lui Bertling – sunt de oţetar, pomul ale cărui frunze se roşesc primele. Dar dacă băieţii or să capete de la ele o erupţie de oţetar…?”
„Ei, prostii, Sabina! Bertling, eşti de acord ca Sabina să arunce frunzele? Wolfram a mai avut o dată, anul trecut, o asemenea erupţie, numai fiindcă a stat sub un oţetar, în timp ce eu n-am avut nimic. Totuşi, îţi mulţumesc.”
Sabina scoase ramurile din cameră, iar Bertling privi în urma ei.
„Păcat, spuse el, e geloasă.”
Barbara tăcu şi desfăcu o cusătură.
Nu, Sabina nu era de acord ca Bertling să vină atât de frecvent, cu o asemenea lipsă de tact, – şi, în mod evident, să n-o ia defel în seamă.
„A venit iar şi m-a rugat să-ţi transmit că a plecat pentru că aveai oră de pian şi fiindcă nu voia să te deranjeze.”
„De cine vorbeşti, Sabina?”
„De Bertling, fireşte. Nu înţeleg de ce tot trece individul chiar zi de zi, pe la noi.”
„Parcă a fost o vreme, când ai privit cu ochi buni aceste vizite?”
„Ah, mama, eşti îngrozitoare! Deci tot ai fost în cameră şi – Doamne – ţi-ai vârât nasul prin lucrurile mele, şi…”
