"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

„Nu, Heinz! Mai întâi ajută-mă să-mi scot impermeabilul! Aşa, mulţumesc!”

„Eşti mult mai frumoasă decât înainte. Până şi pe Waldorf l-a surprins. A spus: «Barbara e mult mai puţin acrişoară ca înainte. De altfel, nu ştiu dacă ai remarcat, foloseşte acum rujul mult mai des decât de obicei. Iar taiorul, pe care-l purta deunăzi… hm, se pricepe să se îmbrace». Şi Waldorf a continuat apoi cu complimente pe care n-aş vrea să ţi le repet.”

„Te rog, Heinz! Ce-a spus?”

„Nu, erau vorbe rostite ca între bărbaţi; şi, toate, numai complimente galante şi drăguţe, pe care prefer să ţi le fac eu însumi.”

Waldorf avea ochi ageri. Când a fost în vizită la el, Barbara purta chiar şi pălărie. Aici, la ţară, şi în Japonia, unde femeile umblă cel mult legate cu o basma, ea a venit cu un văl gri şi cu pălărie! Da – dar asta n-o ştia Waldorf – chiar şi seara, când nu mai aştepta oaspeţi, Barbara se pudra şi îşi făcea buzele cu ruj. Sabina, care folosea acelaşi ruj, deşi ar fi preferat un roşu-carmin, care se potrivea mai bine cu părul şi cu culoarea tenului ei, o ruga să facă economie de ruj. Apoi o imita şi ea pe maică-sa şi se făcea iar frumoasă, după masa de seară, cu toată că rămânea acasă şi nu ieşea nici măcar cinci minute, cu Bauschan, să ia aer, de pildă până la ostrov şi înapoi.

Bertling sosi cu două legături de stinghii subţiri, cu ciocan, cleşte, cuie şi două role de pâslă. Barbara tocmai îi dădea lecţia de pian Beatricei Streusand, o fetiţă de zece ani, cu codiţe lungi, castanii şi cu ochii mari, rotunzi şi frumoşi; Beatrice, care avea o voce frumoasă şi care nimerea cu precizie orice interval la pian, făcea progrese rapide, spre marea supărare a doamnei Wangendorf, al cărei soţ figura chiar pe lista diplomaţilor, în timp ce Streusand nu ajunsese nici măcar funcţionar de mijloc şi auxiliar administrativ, ci, aşa cum stipulase Ministerul de Externe în contractul de angajare, doar simplu auxiliar al serviciului auxiliar. Doar din motive de tact, fusese trecut ca auxiliar administrativ pe lista de telefoane a ambasadei.

Spre supărarea doamnei Wangendorf, Sibyla remarcă, fără umbră de invidie şi fără cea mai infimă conştiinţă de clasă, că Beatrice, care era cu doi ani mai mică decât ea, o întrecuse rapid. Şi, în timp ce Bertling şedea pe divan – că doar nu putea bate cu ciocanul în timpul lecţiei de pian! – Beatrice avu voie să cânte o parte lungă dintr-o Sonatină, pe care şcolile de pian obişnuiau s-o atribuie lui Mozart; o bucată care dăduse prilej unei discuţii însufleţite între doamna Wangendorf şi doamna Streusand.

Faptul s-a petrecut cu prilejul ridicării raţiilor de alimente din sat, când doamna Streusand, care stătea la coadă înaintea doamnei Wangendorf – ceea ce era, în sine, o necuviinţă – a spus:

„A ajuns şi fiica dumneavoastră să cânte Mozart? Zău, Beatrice a mea este atât de muzicală! Mozart aproape că e prea uşor pentru ea, şi trebuie să vorbesc odată cu doamna Haffner, să văd dacă nu poate trece la ceva mai greu. În câteva luni o să poată cânta cu siguranţă şi Wagner, cântecul meu favorit, de care mă bucur încă de pe acum, atât de mult…”

Şi, spre supărarea doamnei Wangendorf şi amuzamentul lui Bertling, care lua alimente pentru el şi pentru Barbara, cântă: Furtunile iernii făcut-au loc lui florar…

De fapt, de-abia era toamnă, şi doamna Wangendorf se ţinu cu nasul sus şi-i spuse soţului ei, care stătea la coadă, în urma ei, şi care avea un coş gol în mână, că anul ăsta s-a făcut repede frig şi că aproape nu mai are poftă să stea la coadă. Dar domnul Wangendorf nici nu vru să audă de aşa ceva, şi-o întrerupse pe doamna Streusand, care acum fredona, fiindcă nu ştia cuvintele, interesându-se unde e soţul ei.

„Acasă? Ei, atunci dau o fugă până acolo. Găsim noi şi un al treilea pentru o partidă de scat.”

Doamna Wangendorf fu nevoită să ia coşul şi să-şi aştepte rândul la distribuirea alimentelor, şi numai buna ei creştere primită în casa Löb o împiedică să-i spună vreo două soţului ei, de faţă cu toată lumea.

Deocamdată partea respectivă din Sonatina de Mozart mergea cam cu hurducăieli şi, până la cântecul Furtunile iernii făcut-au loc lui florar, micuţa Beatrice mai avea de exersat zdravăn. Barbara îi spuse să exerseze acordurile în arpegii şi îi dădu drumul acasă.

Acum Bertling era aici şi voia să astupe crăpăturile casei, dar nu bătea nicio stinghie în cuie şi nu tăia nicio fâşie de pâslă.

Obsesii? Oare Barbara nu mai avea obsesii? Ah, doar o mică urmă, şi acestea se lăsau înăbuşite mai uşor decât cele mari de odinioară, împotriva cărora trebuia să pornească la luptă în fiecare seară cu artileria grea, cu coraluri şi contrapuncte, cu başi cifraţi şi cu Pianul bine temperat.

Doar era tânără. Uneori, chiar o năpădea un gând frivol: de ce să-şi irosească timpul aici, fără niciun folos, ca în anii ce trecuseră! Şase ani, în care nu simţise decât dragostea copiilor, a rădăcinilor cum s-ar spune. Dar nici pic de iubire a unui bărbat.

Acum ajunsese şi aici, şi Barbara nu simţea nicio remuşcare. Nici când stingea seara lumina şi mai rămânea trează câteva minute, nu avea obsesii care să merite să vorbească despre ele. Cel mult grija că taina ei ar putea fi descoperită. Dar era la adăpost şi nu se temea; şi se gândea, cu zâmbetul pe buze, la ascunzătoarea de sub blocul de lavă, unde se afla un bileţel, pe care el avea să-l ia înainte de a se duce cu barca în sat. Un bileţel pe care îl sărutase înainte de a-l pune în ascunzătoare. Atât de nebuneşte era îndrăgostită.

Sabina lăsase la doamna Brandenburg o scrisoare pentru cele două prietene ale ei, la doamna Brandenburg care nu părea defel încântată de vizita anunţată de Anita Krämer şi de Hilda Pohl, în urma unei invitaţii făcute cândva, într-o doară. În sat, Sabina o întâlni pe doamna Beeskop. Sabina trecu pe partea cealaltă a uliţei; căci nu uitase ultima convorbire pe care Valeria Beeskop o încheiase printr-un gest elocvent cu palma. Iar Sabina răspunsese cu un „ph”rostit tare, aşa cum se obişnuia în sanscrită, care nu înfierase, totuşi, suficient, gestul doamnei Beeskop.

Dar, când voia, Valeria Beeskop avea o memorie foarte slabă; şi acum trebuia să se ducă iar la Barbara, pe partea cealaltă a lacului. Se simţea foarte atrasă într-acolo, având în vedere că, pe partea dinspre sat a lacului, lucrurile nu mai erau ca înainte. Colaborarea la traducerea lui Ziethen, sau ce-o fi făcut serile în locuinţa lui, nu mai mergea ca înainte.

„Bună ziua, Sabina! Nu mă mai cunoşti?”

Sabina se opri locului pe uliţa satului.

„Bună ziua!” răspunse ea foarte distantă şi apoi tăcu, de parcă ar fi vrut să spună: „Cu ce vă pot fi de folos?”

„Nu fii atât de glacială, Sabina!” şi Otilia-Valeria Beeskop trecu pe partea cealaltă, o luă de braţ şi merse cu ea mai departe. „Doar ne cunoaştem încă de pe vremea când erai o copilă.”

„E destul de mult de-atunci.”

„Da, fireşte, şi nu trebuie să-mi porţi pică, dacă sunt uneori puţin cam violentă. Mi-e capul plin de griji, Sabina.”

Valeria Beeskop era înţeleaptă şi cedă, deşi îi venea greu s-o facă faţă de o asemenea gâscă, cum era Sabina. Se înjosi şi se învinui. Era blajină, avea de câteva zile migrenă şi nu putea să scrie la Ziethen. Avea şi ea, de bună seamă, ceva ce semăna cu obsesiile; şi, în asemenea zile era mai curând dispusă să ia asupra ei vina altora şi să sufere. Oricum, nu era chiar atât de zdrobită, încât să treacă cu vederea chemarea firii ei, care-i poruncea atât de imperativ să se ducă la Barbara.

Sabina era mişcată de blândeţea Valeriei Beeskop. Otilia dădu repede o fugă până-n camera ei extrem de dezordonată, de la etajul întâi al unei case ţărăneşti, să-şi ia împletitura. O luă apoi din nou de braţ, pe Sabina, şi-şi continuară drumul spre barcă, de parcă erau două prietene vechi. Sabina era topită de atâta amabilitate şi-i povesti aproape tot, în afară de jurnalul intim, de fotografia lui Bertling şi de alte câteva lucruri ce erau în legătură cu ea: foul play şi altele asemănătoare.

Doamna Beeskop o întrerupea doar arareori şi numai atunci când Sabina voia să treacă prea repede peste amănunte.

„Şi, după aceea, mama ţi-a făcut o mică scenă, după ce i-ai spus lui Bertling să vină ceva mai rar?”

„Vai, nu, doar o cunoşti pe mama! A fost foarte drăguţă şi calmă şi a spus doar că nu era necesar.”

„Nu era necesar, aşa a spus? Aşa? Şi pe urmă a venit, totuşi, iar?”

„Nu, o vreme s-a abţinut; apoi pesemne că a vorbit mama cu el, în cursul unei plimbări. Acum lucrurile s-au aranjat şi suntem cu toţii prieteni buni. A venit mai adineauri să astupe crăpăturile de la noi din casă.”

„Aşa?”

Încetul cu încetul, ieşi la iveală că pe Sabina o interesau acum alte lucruri. La început, crezuse că nu-i va putea întinde din nou mâna lui Bertling fără să simtă cea mai mare repulsie; dar acum, când se ocupă intens de alte lucruri, lucrurile merg chiar foarte bine şi, fără să ştie, Bertling chiar o ajută foarte mult la lucrul ei.

„La lucrul tău, Sabina?”

Da, dar asta numai cu titlul foarte confidenţial! Scrie un roman, despre care încă nu poate să spună prea multe. Orice început e greu, fireşte, adăugă ea cu modestie, şi o să iasă o carte bună, nu un spanac asemenea celor pe care le citeşte doamna Brandenburg şi din care n-a mai vrut să ia, azi, niciuna cu împrumut. De fapt, titlul cărţii încă îi lipseşte. Iar sfârşitul, care este, vezi bine, foarte important, dacă nu chiar principalul, fapt pe care mulţi scriitori îl uită – chiar şi Goethe s-a făcut vinovat de mari abateri în această privinţă, – sfârşitul, lipsit de orice patetism, foarte simplu şi plin de resemnare, îl va zgudui adânc pe cititor.

„Doamne, Sabina, ai şi ajuns la sfârşit?”

„Nu, mai lipsesc fireşte, multe părţi de la mijloc,” spuse Sabina şi trecu sub tăcere faptul că, până în prezent, n-are decât finalul în minte. „Dar planul e conturat precis, acum nu-mi mai rămâne decât să aştern pe hârtie acţiunea.” Nu era prea riguroasă în privinţa adevărului.

Când Sabina şi Otilia Beeskop acostară, le ieşi înainte Bertling, care-i ducea ele mână pe cei doi băieţi, Ulli şi Wolfram. Mergea cu picioarele îndoite, astfel că nu era decât puţin mai înalt decât băieţii, şi cânta împreună cu ei: