ERWIN WICKERT
O iarnă pe muntele Fuji
91
Traducere de Mihai Izbăşescu
EDITURA EMINESCU
1974
Cuprins
I
II
III
IV
I
„BARBARA NOASTRĂ, SPUSE WAL-
dorf, poate fi uneori cam acrişoară. Ε ca şi savoarea fructelor kaki, ale căror boabe roşii de colo, de peste lac, „dogoresc în frunzişul întunecat”, kaki al căror nume german mi-e necunoscut. Dumneata, ca germanist, ar trebui să-mi poţi da o mână de ajutor.”
„Persimona?”
„Se poate spune aşa pe nemţeşte? Bine, atunci, ca o persimona. Nu mă refer acum la kaki cele dulci şi uscate, care au aproape gustul smochinei şi pe care le poţi cumpăra iarna – dar la preţuri înspăimântătoare – ci la fructul copt, aşa cum atârnă colo, în pomi, frumos, galben-roş. Are în el o acreală care-ţi face gura pungă. Ţi se strepezesc dinţii şi limba; şi, cu toate astea, fructul e plăcut la mâncat. Toată consideraţia pentru mere, piersici, dar kaki e totuşi ceva deosebit, aproape ca mango de la tropice. Japonezii numesc acest gust – dar asta o ştii, cu siguranţă – shibui, un cuvânt căruia nici dumneata nu-i poţi găsi o traducere potrivită, cu toate că ar trebui să stăpâneşti bine limba germană, prin profesiunea dumitale.”
„Acreală?”
„Acreală? Mda, «shibui» însă defineşte uneori un gust de-a dreptul snob. Este gustul care preferă homespun-ul unei stofe de lână, o pânză aspră de in în locul dantelelor de Bruxelles şi – pentru a recurge acum, şi la sfera profesiunii mele – o vază sau o ceaşcă de ceai, aparent, repet, aparent neartistică şi nepictată, dură, unui vas rafinat de porţelan „bob de orez”.
De altfel nu e ciudat că toate limbile, câte îmi sunt cunoscute, folosesc pentru aprecierea obiectelor de artă, în ultimă analiză, acelaşi criteriu ca şi pentru mâncăruri: gustul?”
„Oare fiindcă trăim prin amândouă, fiindcă fără artă sau fără pâine murim de foame?”
„Bertling, spui un cuvânt mare cu atâta calm. Dar, pentru a reveni la kaki: îl prefer oricând unui măr, mai cu seamă merelor californiene, învelite în foiţă, care sunt atât de minunate, roşii şi galbene, şi care au un gust atât de fad!”
„Nu ştiu, Waldorf, dacă e cazul să-ţi dau dreptate; imaginea pe care ai folosit-o adineauri, cu referire la Barbara – acum am să pot vorbi şi eu prin prisma meseriei mele – aminteşte de
„cinstita stăpână
şi mamă de prunci…
conduce cuminte
domestice munci,
pe fete le-nvaţă,
băieţii-i struneşte,
cu harnice mâini
într-una trudeşte…”
Dar este ea, oare, aşa? Ε numai aşa? Fireşte că le învaţă pe fete – şi cine nu se duce cu gândul, acum, la nefericita de Sibyla Wangendorf, pe care o s-o vedem azi – şi îi struneşte pe băieţi – pe cei doi fii, Wolfram şi Ulli – şi trudeşte cu mâinile…
Fireşte, dar n-are şi unele trăsături care nu se potrivesc cu imaginea asta? De pildă, faptul că-şi boieşte chipul tare frumuşel, că fumează ţigări şi că nu e la fel de pricepută în gospodărie ca doamna Streusand, care face zilnic câte un cozonac. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât de cafeaua pe care am băut-o ultima dată la ea.”
„Mda, cu asta ai atins punctul vulnerabil. Dar poate că era de vină şi Sabina, în privinţa cafelei, şi poate că a greşit numărătoarea, când a măsurat porţia, cu linguriţa. În orice caz, dacă şi azi o să fie cafeaua tot ca atunci, să mă previi la timp! Dragă Bertling, cred că suntem nişte adevăraţi bârfitori, iar gazeta ambulantă a societăţii, doamna Beeskop, s-ar bucura să ne audă. În ceea ce o priveşte pe Barbara – ia mai lasă-mă-n pace cu afurisitul ăsta de Schiller al dumitale! Nu, ea nu e «cinstita stăpână». Pot să-ţi mai enumăr şi alte însuşiri ale ei, care nu sunt comune cu ale «stăpânei». În primul rând, dumneata ţi-o poţi închipui pe stăpâna casei din «Clopotul» mărunţică? Eu, unul, nu. Mă gândesc totdeauna la o zeiţă germanică înaltă, cu pieptul bogat, cu părul adunat, pe cât posibil, ca o cunună, pe cap, şi arătând la chip cam ca doamna Wangendorf. Dar Barbara e mai scundă, sub înălţimea medie, şi e gingaşă şi subţirică. Şi, apoi, se îmbracă în aşa fel, încât nici chiar Sabina nu s-a putut abţine să nu-i împărtăşească maică-si remarca răutăcioasă şi, bineînţeles, nejustă a doamnei Wangendorf.”
„Ce zicea?”
„Dacă doamna Haffner n-ar fi măritată, ai putea crede că-şi etalează picioarele ca să pescuiască un bărbat cu ele.”
„Prostii!” spuse Bertling.
„Acelaşi lucru i l-a spus şi Barbara, atunci, Sabinei şi avea şi ea ca şi dumneata, două cute mici între sprâncene. Uite, cutele astea mici dintre ochi; şi apoi felul cum strânge câteodată din buze, nu prea tare, dar se observă, asta o face – de la o vreme – puţin cam acră. Şi are cutele astea nu numai când Sabina îi împărtăşeşte asemenea remarce ale doamnei Wangendorf, ci uneori şi când domnul Ziethen face glume proaste sau povesteşte vreuna din istorioarele lui, nu tocmai ireproşabile, ba chiar şi atunci când o priveşte, pur şi simplu, pe Sabina, dintr-o parte. Sabina, a cărei zi de naştere o vom sărbători în curând, atât de festiv, se face o fată – pot zice îndrăcită de tot – «îndrăcit» era un cuvânt pe care Waldorf îl folosea cu predilecţie –; dar e mai mult decât o privire vigilentă cea îndreptată de a «pruncilor mamă» asupra Sabinei. Vreau să fiu prevăzător şi să nu spun decât: ceva ca un fel de nelinişte; poate din cauză că Sabina se face mai mare; scurt şi cuprinzător, pentru că bărbaţilor, începând cu domnul Ziethen, a şi început să le placă să-ntoarcă uneori capul după ea. Poate se teme şi că Sabina ar putea să ajungă ca mama ei adevărată.”
„Ca prima soţie a domnului Haffner? De ce? Ce ştii despre ea?”
„Era… dar mai bine pune-o pe Barbara să-ţi povestească, la prima ocazie. În orice caz, toate trăsăturile Barbarei noastre, de care tocmai vorbirăm, îi fac caracterul puţin cam acru. De altfel, am ajuns la subiectul ăsta, pe-o cale ocolită, numai pentru că alaltăieri, în cursul plimbării noastre, ai spus că Barbara e, în ultima vreme, distantă şi rece. Şi atunci am vrut să te contrazic. Nu vreau să contest că a devenit ceva mai reţinută. Şi-o impune singură. Dar din ce cauză? N-a auzit de multă vreme nimic despre soţul ei? Totuşi, pentru a o putea judeca, trebuie s-o auzi odată cântând la pian. La naiba, dragul meu! Atunci nu se poate preface, îşi dezvăluie tot sufletul. Iar eu sunt fericit că nu mai sunt tânăr.”
„Ei, ei!”
