— Ţinând seamă de faptul că, aşa cum v-am spus, era exemplarul de azi, întrebarea este: ce l-a făcut să-l arunce la coşul de hârtii? Evident, era o anumită informaţie care nu i-a plăcut lui Fonte şi, după ce a citit-o, a aruncat ziarul.
— Tot asta cred şi eu.
— Dar de unde aţi ştiut că a rămas fără tutun?
— Când am intrat în biroul lui, am putut observa că
atmosfera era foarte încărcată. Era a unui fumător împătimit.
Tot biroul lui duhnea a tutun. Când mi-am scos pipa, Fonte m-a privit cu încordarea tipică a fumătorului. Întrevederea n-a durat mult, dar îndeajuns ca să-şi aprindă şi el o ţigară, lucru pe care nu l-a făcut, şi de aici am dedus că rămăsese fără tutun… pe lângă petele de nicotină de pe degete şi resturi de scrum pe haine.
— Şi ceasul?
— Fonte şi-a dus mâna dreaptă în mod mecanic spre buzunarul vestei de două ori. Micul buzunar avea uzura tipică dată de greutatea unui obiect şi, în plus, nasturele de care atârna lănţişorul era puţin cam decolorat, în comparaţie cu ceilalţi nasturi. De aici, am dedus că ori îl uitase acasă, ori îl pierduse. Expresia de neplăcere când şi-a dus mâna spre locul unde trebuia să fie ceasul mi-a indicat faptul că
era vorba de cea de-a doua ipoteză.
— Sunteţi un foarte bun observator. Dar ce indiciu v-a sugerat că este certat cu soţia sa?
— Cămaşa.
— Cămaşa?
— Uzura gulerului şi a manşetelor; precum şi aspectul general ponosit al costumului său. Dumneavoastră aţi fost militar, dragul meu prieten, şi veţi fi de acord cu mine că una dintre regulile din armată, mai ales la militarii cu grad înalt, este aceea de a avea întotdeauna o ţinută impecabilă pentru trecerea în revistă.
— E adevărat, ordonanţa mea avea grijă ca lucrurile mele să fie întotdeauna impecabile.
— În acest caz, „ordonanţa” nu-şi face datoria.
— Soţia lui, desigur.
— 199 —
— Evident.
— De unde deduceţi că…
— Dacă soţiei sale nu-i pasă de „perfecta ţinută impecabilă
pentru trecerea în revistă”, este pentru că ceva nu funcţionează bine în această căsnicie.
— Şi de ce îl strângeau pantofii?
— Era singurul lucru impecabil în îmbrăcămintea lui.
— Da, ghetele foarte curate şi lustruite sunt o adevărată
obsesie în armată; în această privinţă, vă dau dreptate.
— Ceea ce contrasta cu starea generală a îmbrăcăminţii sale. De aici, am tras concluzia că sunt noi. Pe lângă faptul că, atunci când s-a ridicat în picioare, îşi muta greutatea de pe un picior pe celălalt, pentru că îl strângeau pantofii.
— Bineînţeles că o femeie care n-are grijă de cămăşile lui cu greu şi-ar face de lucru să-i cureţe pantofii. Dar povestea cu amanta îmi scapă. Ce indiciu v-a făcut să presupuneţi aşa ceva?
— Rama de pe masă.
— Nu-mi amintesc să fi fost vreuna.
— Pentru că nici nu era.
— Atunci?
— Cu toate acestea, dragul meu Sherrinford, am putut observa o urmă fină de praf pe masă; cea lăsată de rama unei fotografii care fusese dată la o parte.
— Nu vă înţeleg.
— Este elementar. Dacă ar fi fost vorba de portretul soţiei sale, nu l-ar fi îndepărtat.
— De unde se deduce…?
— Că omul nostru, când rămâne singur, scoate fotografia amantei sale şi o aşază pe masă şi, când intră cineva în birou, o dă la o parte.
— O explicaţie puţin trasă de păr.
— Dar posibilă, la urma urmelor.
— Şi despre faptul că a fost luat prizonier de o bandă de fugari şi a ucis un om cu propriile mâini? Cum naiba aţi putut şti asta?
— După semnul de pe gât.
