— Şi v-a vorbit? Vi le-a dat? întrebă Abel Fonte ironic, cu un ton de neîncredere în glas, căutând cu privirea complicitatea celor prezenţi. Cei doi poliţişti care ne însoţeau începură să râdă discret.
Amănuntul acela nu a trecut neobservat pentru Arrow, dar, ca întotdeauna, şi-a rezervat pentru mai târziu răspunsul nimicitor; va mai avea prilejul să-l facă de râs şi să-l pună la punct pe inspectorul-şef.
— Având în vedere starea ei jalnică, biata Marta Planas a vorbit îndeajuns. Iar în ceea ce priveşte întrebarea dumneavoastră anterioară referitoare la seminţele de rodie, nu e vorba de o glumă macabră.
Arrow făcu o pauză, îndeajuns de lungă ca să trezească
interesul micului auditoriu şi să-mi dea timp să părăsesc cadrul uşii de la intrare şi să mă apropii de grup. Arrow conchise:
— Este elementar: asasinul nostru are o remarcabilă
pregătire clasică.
Niciunul dintre cei prezenţi nu am înţeles afirmaţia aceea şi, potrivit următoarelor sale cuvinte, Arrow nu era dispus, pentru moment, să dea mai multe explicaţii.
— Acum, dacă nu vă deranjează, aş dori să merg în biroul meu şi să examinez fotografiile, notele prietenului nostru şi, în sfârşit, tot ce aveţi dumneavoastră despre acest caz până
în momentul de faţă.
— 206 —
42. Am venit din infern
— Ce le-ai spus părinţilor tăi? întrebă Pallarés când ajunse la studioul tânărului pictor.
— Că am fost arestat într-o razie, fiind confundat cu un anarhist. Şi că mai târziu, după câteva verificări, mi-au dat drumul. Că sunt curat şi liber de suspiciuni. Voiam să câştig timp, Manolo; nu le puteam spune adevărul, aş fi ucis-o pe mama.
— Şi e adevărat că eşti în afara oricărei bănuieli?
— Nu ştiu. Cred că inspectorul-şef m-a eliberat împotriva voinţei sale. Sunt liber, graţie unui englez.
Şi Pablo îi relată conversaţia pe care o avusese cu Arrow şi cu asistentul acestuia în curtea interioară a închisorii.
— Se pare că i-au cerut ajutorul pentru rezolvarea cazului, încheie el.
— A fost ucisă Negresa, Pablo.
— Negresa?
— Da, cu o noapte înainte de a te fi dus tu la poliţie.
— Inspectorul nu mi-a spus nimic, adăugă el uimit.
— O crimă cumplită. A fost ucisă la fel ca Marta Planas.
Au spintecat-o, de parcă ar fi fost un porc. Ce se întâmplă, Pablo? Ce sens au toate astea? De ce aceste două fete sărmane?
Vestea aceea îl făcu pe Pablo să-şi piardă optimismul. Alt asasinat cumplit şi lipsit de sens. El nu era suspect de una, ci de două crime sălbatice.
— Nu ştiam. Englezul nu mi-a spus nimic despre asasinarea Negresei. Nici Fonte, când i-am dus cutia, repetă
Pablo.
— Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care eşti liber; nu aveai de unde să ştii. Probabil că asta a dedus englezul tău. Cât despre Fonte… mă rog, avea deja un suspect, de ce să te mai informeze?
— M-a băgat la închisoare nici una, nici două; de parcă aş
fi fost un… Pablo nu îşi încheie fraza. Cel de-al doilea organ
— 207 —
nu-i aparţinea Martei. Era al Negresei, fu concluzia la care ajunse tânărul pictor.
Manolo îşi dădu seama de imensa dezordine care domnea în studio. Pablo lăsase totul cu susul în jos. Îşi petrecuse ore întregi căutând peste tot cele două obiecte.
— Continui să-ţi cauţi caietul şi cuţitul? Cel pe care ţi l-am dăruit la Horta?
— Da, nu le găsesc pe nicăieri.
— I-am întrebat pe toţi prietenii noştri. Le-am spus că e vorba de o treabă foarte serioasă şi că nu-ţi arde de glume.
N-a făcut-o niciunul, Pablo. Nici Raventós, nici Patas, nici Santiago… niciunul, Pablo, niciunul. De altfel, dacă ar fi aşa, ar însemna că vreunul dintre ei ar putea avea legătură cu asasinul şi asta, Pablo, e de neconceput. Asociezi două fapte care n-au nicio legătură între ele. Furtul ăsta n-are nicio legătură cu cele două crime.
— Da, poate că ai dreptate şi am luat-o razna. Pablo rămase o clipă tăcut, pentru ca după aceea să întrebe: Şi Ricardo Sitwell? L-ai întrebat?
— Nu. Nu l-a văzut nimeni zilele astea. Nu s-a întâlnit cu noi nici la Els Quatre Gats şi nici în altă parte.
— Asta-i foarte ciudat.
