până într-acolo încât să ucidă cinci biete fete. El mi-a spus-o şi, la momentul acela, n-am înţeles: „Am venit din infern ca să te arunc în el”. Aşa a spus.
— 210 —
43. Hades şi Marsyas
Niciodată, în cei şaptesprezece ani de când îl cunosc pe prietenul meu Steven Arrow, nu l-am văzut atât de dăruit strădaniei de a rezolva un caz. Inspectorul Fonte îi amenajase un mic birou lângă al său, cu intenţia – presupun eu – de a nu-l scăpa din ochi şi, din prima zi, se închise înăuntru pentru a examina minuţios tot ce exista până în momentul acela în legătură cu oribilele crime.
Pe biroul lui se îngrămădeau rapoartele poliţiei şi ale medicului legist. A tapetat pereţii cu table pe care a lipit fotografiile victimelor, o hartă a oraşului la scară mare, marcând locurile unde fuseseră găsite cadavrele bietelor femei, precum şi câteva însemnări cu cretă. În plus, avea pe o masă un mic laborator de chimie care îi servea pentru experienţele sale. A cerut să nu fie deranjat decât dacă era vorba de ceva important care să aibă legătură cu cercetările sale.
Când în dimineaţa următoare sosirii noastre am intrat în biroul lui, l-am găsit privind pe fereastră. Eu ştiam ce înseamnă asta, căci îl văzusem astfel de nenumărate ori: mintea lui lucra. Acolo, pe când stătea liniştit ca o vrăbiuţă, ţinându-se cu o mână de bărbie, ştiam că gândurile îl chinuiau. „Sunt un creier, Sherrinford; restul e un apendice”, îmi spusese el în repetate rânduri. Dar pe chipul său se citea durerea; o expresie pe care nu i-o văzusem niciodată, căci era un om cu o mare stăpânire de sine şi obişnuit să-şi ascundă
emoţiile. Dar, de data aceasta, nu mă putea înşela.
— Aţi plecat foarte devreme de la hotel în dimineaţa asta; nu mi-am dat seama de absenţa dumneavoastră.
— Aveam de lucru.
— Ce aţi făcut azi-noapte? Nici când v-aţi întors nu v-am auzit.
— Când am terminat experimentele din laboratorul de chimie am colindat străzile din oraş unde au avut loc evenimentele. Aveam nevoie să revăd zona.
— 211 —
— Şi aţi descoperit ceva în laborator?
— Păi, o să vă răspund că da, dragul meu Sherrinford; am descoperit lucruri cu adevărat interesante, dar permiteţi-mi să nu vă împărtăşesc încă descoperirile mele. Totul la timpul potrivit.
— Cum doriţi, dar trebuie să vă mărturisesc că m-aţi făcut curios.
— Încă două verificări şi, ca de obicei, veţi fi primul care află. Deocamdată, mulţumiţi-vă să ştiţi că suntem pe cale de a rezolva cazul.
— Atât de repede?
— Eu n-aş zice asta. Din păcate, dacă nu reuşim să-l împiedicăm pe asasin, va avea loc altă crimă. Posibil la noapte sau poate mâine.
— Mă speriaţi, Arrow.
— Nu de mine trebuie să vă speriaţi, ci de afurisitul ăla de nemernic pe care trebuie să-l înhăţăm cât mai repede cu putinţă.
— Dumneavoastră ştiţi cine-i asasinul.
— Nu cu o certitudine absolută, dar ştiu cum se mişcă, şi vă pot asigura că cea de-a treia crimă va avea loc la noapte.
Dumneavoastră ce-aţi aflat?
Am început prin a-l informa despre roadele investigaţiilor mele. I-am făcut un raport amănunţit despre toţi prietenii tânărului pictor şi, cu toate că părea că nu mă aude, ştiu că
nu a pierdut nici măcar un detaliu. Apoi, i-am arătat un exemplar din ediţia zilei precedente a ziarului La Vanguardia şi i-am citit articolul care îl deranjase atât de mult pe inspectorul Fonte. Articolul era semnat de un anume Liberto Manent şi în el se informa că ni se solicitase ajutorul pentru soluţionarea cazului. Restul articolului se referea la lipsa de competenţă a lui Fonte în conducerea poliţiei oraşului, cuprinzând şi un panegiric foarte bine documentat despre activitatea noastră profesională. Articolul se încheia elogiindu-l pe Arrow ca pe un adevărat lider al luptei împotriva crimei.
— Nu mă miră primirea puţin călduroasă pe care ne-a făcut-o inspectorul Fonte.
— 212 —
— Da, este evident că articolul trebuie să-l fi deranjat.
M-am apropiat de perete şi am inspectat tablele. Scrisese câteva consideraţii despre asasin, o mică schiţă despre persoana pe care o aveam de înfruntat.
— Văd că aţi trasat o mică schemă a monstrului.
Arrow nu răspunse, iar eu am continuat să-i citesc însemnările. Existau câteva nume pe care le cunoşteam deja, dar despre care, la început, nu am văzut ce legătură puteau avea cu cazul nostru: Gilles de Rais, Erzsébet Báthory, doctorul Holmes, Walter Gein. Era vorba despre asasini celebri cărora, împreună cu alţi câţiva, Arrow le consacrase una dintre renumitele sale monografii. Arrow, scriitor ocazional, avea publicate câteva studii interesante, precum cel pe care l-a scris despre influenţa meseriei asupra formei mâinii, şi altul, într-adevăr remarcabil, despre diferitele tipuri de cenuşă; studii, după părerea lui, deosebit de semnificative pentru a pătrunde în mintea unui asasin. Arrow, şi nu ştiu dacă am mai spus-o, era un adevărat specialist în istoria crimei, în literatura de senzaţie, şi cunoştea fiecare amănunt al oricărei grozăvii săvârşite în secolul nostru.
Dacă cititorul nu este familiarizat cu aceste nume, îi voi spune că Gilles de Rais a fost un nobil francez care a luptat în Războiul de 100 de Ani alături de Jeanne d’Arc. Dar nu pentru asta a ajuns celebru, ci pentru sutele de copii pe care i-a ucis în castelul său, fiind înconjurat de o curte macabră
de alchimişti, vrăjitori şi adoratori ai diavolului. Cât despre Erzsébet Báthory, mai cunoscută sub porecla de „Contesa Sângeroasă”, era o nobilă maghiară care, obsedată fiind de menţinerea frumuseţii sale, nu a şovăit să supună la cazne şi să ucidă tinere fete, ca să facă baie în sângele lor. Când a fost arestată, s-a găsit o grămadă de cadavre atât în castelul ei, cât şi în împrejurimi. Doctorul Holmes se numea, de fapt, Herman Webster; specialitatea lui erau femeile bogate. Mai întâi se însura cu ele şi apoi le ucidea. A strâns o mare avere cu care şi-a construit o reşedinţă la Chicago. Acolo, le ucidea pe femeile pe care le răpea şi, ca să facă să le dispară
trupurile, vindea cadavrele facultăţilor de Medicină. Ultimul dintre numele de pe tablă, Walter Gein, era un individ din
— 213 —
New Hampshire care, între 1870 şi 1875, a ucis paisprezece femei. Prima era angajată la o fierărie din oraşul său. Toate apăreau cu pielea jupuită şi atârnate de un copac. Mai târziu, s-a descoperit că ceea ce unea victimele era muzica.
Două nume scrise pe tablă mi-au atras atenţia: Hades şi Marsyas.
Eram nerăbdător să-l întreb pe Arrow ce legătură aveau numele acelea cu cazul pe care încercam să-l rezolvăm.
Prietenul meu probabil că a ghicit ce îmi trecea prin minte, aşa cum se întâmpla de multe ori, căci îmi spuse:
— Vă veţi întreba ce caută aceste nume pe tablă. Bine, adevărata chestiune este ce anume le înfrăţeşte cu asasinul nostru. Ce idei trec prin capul asasinilor în serie când se hotărăsc să ucidă? Dorinţa arzătoare de a deţine controlul, ura, răzbunarea?
