— Bine, dar după părerea dumneavoastră, care ar fi legătura care le uneşte?
— Toţi acţionează cu o răceală inexplicabilă, provoacă băi de sânge din pură plăcere. Plăcerea, Sherrinford, este cea care îi uneşte pe toţi monştrii aceia de Jack al nostru.
— Dar sunteţi absolut sigur că este vorba de Jack Spintecătorul?
— Da, dragul meu prieten, şi s-a întors, nu ca să pun eu mâna pe el, ci ca să se joace cu mine. Niciuna dintre aceste bestii nu doreşte să fie prins. Dar acesta e ţelul nostru: să-l înlăturăm din societate până când va plăti pentru crimele sale.
Făcu o scurtă paranteză în expunerea sa, ca să încheie în cele din urmă:
— Jack al nostru, la fel ca toţi ceilalţi, n-are nici cea mai mică remuşcare pentru crimele pe care le săvârşeşte. Care este adevăratul şi cel mai înspăimântător mobil al său?
— Spuneţi-mi dumneavoastră, am răspuns eu.
— Acela de a poseda puterea absolută: puterea de a hotărî asupra vieţii şi a morţii acelor persoane care devin obiectivul lui. Este sadism şi o bolnăvicioasă plăcere sexuală.
— Dar nici măcar nu le atinge; vreau să spun…
— Ştiu ce vreţi să spuneţi. Dar este alt tip de plăcere
— 214 —
sexuală; asasinul este dominat de dorinţa arzătoare de a trăi încă o dată ce se simte atunci când ucizi: ură, dispreţ, o nesănătoasă plenitudine fizică şi psihologică; acestea sunt emoţiile care îl atrag să-şi comită crimele fără simţământul vinovăţiei, fără ca remuşcările să-l împiedice. Şi totul, cu o violenţă dusă la extrem, care sporeşte cu fiecare nouă
victimă. Monstrul acesta le câştigă încrederea; în general, cum v-am spus, se bizuie pe încrederea victimei şi apoi acţionează conştient şi cu premeditare. Poate că îi face plăcere să audă hohotele de plâns şi rugăminţile victimei, suferinţa ei.
— Şi de ce prostituate?
— Există în el un resentiment visceral faţă de această
categorie de nenorocite. Provenind, poate, de la ceva ce i s-a întâmplat lui, dar acesta nu-i un lucru semnificativ. Nu trebuie să căutăm niciodată motive care să-l justifice. Nu uitaţi că, aşa cum v-am mai spus, ucide din plăcerea de a ucide.
Îşi accentuă ultima afirmaţie într-un mod categoric. Pentru Arrow, era vorba despre un monstru şi nu era dispus să ia în consideraţie nimic, nici măcar ceva nejustificabil din punct de vedere moral, care ar fi putut să treacă de partea monstrului. De data aceasta, Arrow era de neclintit. „Vânăm monştri şi îi dăm pe mâna justiţiei; asta-i meseria noastră.
Acestui scop am dorit întotdeauna să-mi dedic viaţa”, mi-a spus el de mai multe ori.
— Şi în privinţa celorlalte nume?
— Vă referiţi la Marsyas şi Hades?
— Şi ce legătură au Marsyas şi Hades cu investigaţia noastră?
— Aş zice că sunt esenţiale, căci ne permit să completăm profilul asasinului nostru.
Termenul acela, „profil”, era tipic pentru el; făcea parte din metoda sa de investigaţie şi consta în cercetarea particularităţilor specifice ale asasinului, ca să-şi facă o imagine cât mai exactă despre trăsăturile fizice, precum şi psihologice, ale monstrului. În acest scop, se folosea de memoria sa colosală în privinţa istoriei crimei, de propriile
— 215 —
noastre arhive, precum şi de toate indiciile de la locul faptei şi cele pe care ni le-ar putea furniza medicul legist şi victima însăşi. Cu toate aceste elemente, Arrow alcătuia profilul.
— După cum ştiţi, continuă Arrow, în mitologie, Marsyas a fost un satir muzicant care a cules de pe jos flautul aruncat de către zeiţa Minerva. Nu i-a venit altă idee decât să-l provoace pe însuşi Apollo la un concurs muzical, în urma căruia cel învins avea să rămână la bunul plac al rivalului său. Apollo, după ce a câştigat întrecerea cu ajutorul lirei sale, l-a legat de un copac şi l-a jupuit de viu. Este exact ceea ce făcea asasinul nostru în serie Walter Gein, după cum sigur vă veţi aminti; toate victimele sale erau muzicieni sau iubitori ai muzicii, iar Walter Gein n-a reuşit niciodată să
treacă de primii trei ani la Conservator. Bun, Jack al nostru are şi el o extraordinară pregătire clasică. Aşa cum ştiţi, când am examinat cadavrele primelor două victime, amândouă
aveau în interiorul trupurilor nişte seminţe de rodie. Medicul legist a precizat că era vorba de o glumă macabră a bestiei.
— Iar dumneavoastră nu credeaţi că aceasta este explicaţia corectă.
— Într-adevăr. Hades, stăpânul infernului, după ce a răpit-o pe Persefona şi la rugăminţile mamei acesteia de a-i permite fiicei sale să părăsească infernul, a admis să o lase să plece pentru o vreme, dar Persefona trebuia să-i promită
că se va întoarce. Cum Hades nu avea încredere în Persefona, a făcut-o să mănânce nişte rodii.
— Cu ce intenţie?
— Pentru că cei care au gustat un fruct din infern nu îl părăsesc niciodată de tot, ci se întorc întotdeauna acolo. În felul acesta, cu seminţele de rodie, Hades a legat-o de regatul său, pentru că cel care ar fi luat ceva de pe tărâmul umbrelor nu ar mai fi putut să părăsească niciodată locul acela.
Asasinul nostru ne arată că le-a trimis pe fetele acelea în infern. Avem trupurile lor, mutilate îngrozitor, dar sufletele lor ard în infern. Acesta e mesajul pe care Jack ni l-a trimis.
Un mesaj care, după cum veţi înţelege, nu poate exista în mintea unui marinar vulgar şi incult, a unui stivuitor din port, a unui hamal, a unui geamgiu sau a unui cizmar. Nu,
— 216 —
omul nostru e o persoană cultă. Este vorba de un orăşean sau de o persoană înstărită şi cu o excelentă educaţie.
Deducţiile lui Arrow nu încetau să-mi provoace admiraţie.
De-a lungul anilor, încetasem să mai fiu surprins ca la început de strălucitele sale raţionamente, această uimire fiind înlocuită de un respect crescând, de consideraţie şi înflăcărare faţă de judecata sa lucidă.
— Apropo, Sherrinford, aţi dat curs celor două note pe care vi le-am înmânat?
