— 222 —
oricare altul.
— Nu sunteţi prea aspru cu el?
— N-am îndoieli în privinţa valorii sale ca soldat, dar ca detectiv, da; asta-i tot. Din fericire, aţi venit dumneavoastră.
Arrow trecu ultima parte a frazei cu vederea şi începură
conversaţia despre cele două crime. Din dialogul dintre jurnalist şi detectiv, mi-am putut da seama că erau de aceeaşi părere asupra unor aspecte pe care le cunoşteam deja în legătură cu natura asasinatelor şi a monstrului.
— Nu se va opri şi îşi va spori violenţa cu fiecare crimă, sfârşi jurnalistul prin a spune.
— Da, suntem de acord şi în această privinţă.
— Să vă explic, spuse jurnalistul scoţând un dosar gros dintr-unul din sertarele mesei. Am aici zeci de fotografii care v-ar putea fi de folos. N-am publicat fotografiile, pentru că
tehnica nu o permite încă, deoarece calitatea hârtiei ne împiedică să obţinem reproduceri bune. Dar căutăm să
punem la punct un sistem care să ne permită, în viitor, să
îmbunătăţim calitatea fotografiilor tipărite.
— Atunci, de ce le faceţi?
— Pentru că le folosim ca material pentru desenatorii noştri. O fotografie nu admite greşeli, captează clipa, iar directorul nostru artistic, Josep de Passos, le distribuie ilustratorilor noştri ca să realizeze desene fidele ale realităţii şi acestea sunt publicate în ziar.
— Este o idee excelentă.
Mi-am putut da seama că Arrow, care se lăuda că poate recunoaşte după forma diferită a literei tipografice întreaga presă londoneză, nu avea cunoştinţă despre acel detaliu tehnic referitor la fotografii.
— Din pricina imaginilor lor şocante, pe unele dintre ele n-am îndrăznit să le reproducem. Judecaţi şi dumneavoastră, spuse Manent, înmânându-i dosarul.
Într-adevăr, fotografiile erau înspăimântătoare. Dar nu numai că prezentau trupurile victimelor, ci şi cadrul înconjurător. Unele dintre ele erau cu adevărat ilustrative, deoarece reproduceau mulţimea de oameni şi privirile de teroare şi de panică ale curioşilor care se apropiaseră de
— 223 —
locul faptelor. Aspectul acela, mi-am putut da seama, i-a atras atenţia lui Arrow.
— Aveţi o lupă? întrebă el.
— Bineînţeles, răspunse Manent oferindu-i una de mari dimensiuni, pe care o păstra în sertarul din mijloc al biroului său.
Spre uimirea noastră, Arrow îşi plimbă lupa pe câteva fotografii în care o mare mulţime de oameni stânjenea munca agenţilor de ordine şi încerca să treacă dincolo de cordonul poliţiei.
— Ce căutaţi?
— Ceea ce căutam am găsit deja, spuse Arrow, şi am putut observa pe chipul său satisfacţia celui care a dat peste un detaliu fundamental.
Mi-a oferit lupa şi fotografia pe care tocmai o examinase, spunându-mi:
— Aruncaţi o privire, Sherrinford.
Aşa am făcut şi, după câteva clipe, am înţeles expresia de satisfacţie care încolţea pe chipul prietenului meu.
— Marinarul?
— Exact, dragul meu Sherrinford. Asasinul se întoarce întotdeauna la locul crimei.
— Nu cred că ne foloseşte prea mult. Nu i se vede chipul şi, de altfel, este vorba, cu siguranţă, de o deghizare.
— Asta-i evident. Dar, graţie fotografiei, putem deduce câteva aspecte ale monstrului, precum înălţimea şi constituţia sa. Pentru asta ne ajută şi silueta care se află în rând cu el, două capete mai la stânga.
Am cercetat fotografia cu lupa, aşa cum îmi indicase Arrow.
— Un copil?
— Da, un copil de vreo nouă sau zece ani şi care probabil că măsoară un metru şi douăzeci de centimetri. Fapt din care deduc că monstrul nostru măsoară unu optzeci, şi dată fiind constituţia sa, cântăreşte în jur de vreo optzeci de kilograme.
Vom avea confirmarea de la tânărul pictor.
— Mi-aţi putea indica ce anume aţi găsit? întrebă
jurnalistul care era deosebit de intrigat.
— 224 —
Arrow îi dădu fotografia şi, în timp ce Manent o examina, Arrow îi spunea tot ce aflasem despre marinar. Apoi, îi arătă
