desenul pe care îl făcuse tânărul Picasso. Asemănarea era perfectă.
— Ce ştiţi despre tânărul ăsta?
— Despre pictor? Un băiat de mare valoare şi hărăzit, fără
îndoială, să facă lucruri măreţe. Acum pregăteşte o expoziţie de desene pentru Els Quatre Gats. L-am cunoscut în octombrie 1896, cu ocazia expoziţiei pictorului Nonell; o serie de lucrări tulburătoare pe care le realizase avându-i ca model pe cretinii de la Bohí şi pe care le-am expus în sala pe care v-am arătat-o înainte. Picasso era însoţit de o tânără ceva mai mare decât el, o fată foarte frumoasă, dar de o fragilitate uimitoare.
— Carmen?
— Nu ştiu. Dar pot să vă asigur că nu era o artistă şi nu numai asta, ci şi că n-avea habar despre lumea artistică. Era de-ajuns să te uiţi la ea ca să-ţi dai seama. Era de-ajuns să o urmăreşti prin sală ca să-i înţelegi buimăceala şi încântarea.
Avea o privire albastră.
Expresia aceea, „o privire albastră”, îl uimi pe Arrow; dar îi plăcu. Fără îndoială, jurnalistul avea ochi buni ca să
surprindă esenţialul unei fiinţe umane.
— Nici eu nu cred că tânărul Picasso are vreo legătură cu crimele, încheie jurnalistul. Şi spuneţi că asasinul revine întotdeauna la locul crimei?
— Nu întotdeauna, dar, în cazul acesta, sunt sigur. Uneori, criminalii se delectează cu treaba pe care au făcut-o şi se întorc în momentul descoperirii, amestecându-se printre oameni, ca să vadă ce efect au produs asupra celor prezenţi şi a poliţiei. Fără îndoială, o altă perversiune care le sporeşte senzaţia de putere.
— Aspectul cel mai ciudat al acestui caz este extraordinara lui asemănare cu cele întâmplate în anul 1890.
Afirmaţia aceea ne-a descumpănit pe amândoi.
— La ce vă referiţi? întrebă repede Arrow.
— Nu ştiţi? Nu v-a informat Fonte? Manent văzu uimirea de pe chipurile noastre şi deduse că nu; nu fuseserăm
— 225 —
informaţi. Mă refer la cele trei fete asasinate şi spintecate între lunile august şi septembrie de acum opt ani. Eu tocmai intrasem să lucrez la ziar şi mi s-a dat sarcina de a informa, împreună cu un alt coleg, despre cele întâmplate. Cum v-am spus, au fost săvârşite trei crime, dar am dat informaţii doar despre prima.
— Din ce motiv?
— Nu ştiu. Dar am primit instrucţiuni şi n-am publicat nimic despre celelalte două crime. Apoi, acestea au încetat şi asasinul n-a fost niciodată descoperit.
— Puteţi să ne relataţi tot ce vă amintiţi, fără să omiteţi niciun amănunt, oricât de neînsemnat vi s-ar părea?
Începând din clipa aceea, Manent trecu la relatarea tuturor amănuntelor pe care şi le amintea despre intervenţia sa în povestea aceea.
— În dimineaţa aceea, am plecat de la redacţia ziarului în mare viteză. Mă însoţea Ramón Osorio, un bun fotograf.
Ştirea fusese primită de câteva minute şi directorul, Modesto Sánchez, ne-a trimis la locul faptei. În afară de a fi desenator, pare-se foarte bun după părerea colegilor mei, mă ocupam şi de prezentarea faptelor. Ramón, colegul meu fotograf, era îndrăgostit de acel dispozitiv mecanic pe care îl plimba prin toată Barcelona, adeverind prin fotografii tot ce vedea. Eram amândoi încântaţi să lucrăm la un ziar nou, dinamic şi modern care era devorat pe piaţă, datorită unei excelente echipe de gazetari. La Vanguardia împlinise zece ani şi depăşea deja un tiraj de cinci mii de exemplare; ceva ce nu era deloc rău pentru un ziar nou şi care, pe deasupra, trebuia să se ia la întrecere cu gazete importante precum El Diari de Barcelona, Diari Català, La Renaixença şi alte douăzeci de ziare care se vindeau în toată Catalonia, ţinând seamă în plus de faptul că cincizeci la sută dintre locuitori erau analfabeţi. Dar erau vremuri bune pentru presă, deoarece unul din fiecare zece mii de cetăţeni era dispus să
cheltuiască nişte bănuţi pe un ziar. Şeful era o persoană cu adevărat ageră la minte, reuşise să adune un grup bun de colaboratori: Ixart, Sardà, Coroleu, Maragall, Masso i Torrents, Caselles, Soler şi Miquel Rahola. Modesto Sánchez,
— 226 —
un andaluz vorbăreţ şi isteţ, pe lângă faptul că a obţinut colaborarea unor importanţi intelectuali, a introdus în La Vanguardia rubrici atrăgătoare pentru marele public: ştiri de agenţie, necrologuri, meteorologie, seismologie, transporturi terestre şi maritime, tribunale. Carlos şi Bartolomé Godó, fondatorii ziarului, puteau fi foarte mulţumiţi de conducerea lui Modesto Sánchez, deoarece mai mult de treizeci la sută
din spaţiu era ocupat de anunţurile publicitare, cu corespunzătoarele beneficii financiare pentru un ziar care, spre deosebire de celelalte gazete, avea chiar şi telegraf propriu; o minune a ştiinţei şi un progres tehnologic care ne permitea să avem acces la ştiri cu o rapiditate superioară în comparaţie cu ceilalţi concurenţi ai noştri. La Vanguardia se născuse ca expresie a Partidului Liberal, dar în 1888, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Barcelona, Modesto Sánchez l-a transformat într-un ziar independent, neafiliat niciunui partid politic. Deviza lui era să fie respectuos şi critic cu guvernul de la cârma ţării şi să nu aparţină niciunui partid.
— Vă rog, limitaţi-vă la caz, îi ceru Arrow.
— Eu şi Osorio am părăsit sediul ziarului de pe strada Barberà, am luat-o pe strada Unión şi am traversat pe Rambla de Capuchinos până în Plaza Real. Trupul nenorocitei zăcea pe caldarâm, pe strada Obradors colţ cu Escudellers, în mijlocul unei bălţi de sânge. O mulţime de curioşi se bulucea în jurul ei. Osorio şi-a făcut loc printre oameni, şi-a instalat aparatul de fotografiat şi a început să
facă poze.
„— Ce grozăvie! a exclamat el.
— Au făcut-o strecurătoare, am spus eu.”
— Pe când colegul meu îşi făcea treaba, eu mi-am deschis carneţelul şi am pus întrebări curioşilor, şefului poliţiei, medicului legist şi, în câteva minute, dispuneam de multe informaţii despre caz. Vrând să-mi completez însemnările, i-am spus colegului meu:
„— O să mă îndrept spre strada Avinyó! Mă însoţeşti?
— Pentru ce?
— Acolo locuia victima.
— 227 —
— O să stai multă vreme?
— O jumătate de oră.
— Te aştept în Plaza Real bând o bere.”
