— Un nebun, un nebun! Ce spuneam şi eu, afirmă Fonte.
— Dacă aşa preferaţi… Dar ceea ce cred cu adevărat nu este că ar fi vorba de un individ prezentând toate simptomele
— 233 —
disfuncţionale pe care le-am descris şi care, pe deasupra, posedă o fantezie extrem de dezvoltată. Omul nostru se crede un artist.
— De exemplu, un pictor, interveni din nou Fonte, cu intenţia de a-i cânta în strună. El avea deja un vinovat şi era evident că nu era dispus să-şi abandoneze prada.
— Fantezia nu este o trăsătură exclusivă a pictorilor. Nu, fantezia omului nostru este o fantezie axată pe rău, am adăugat eu, susţinând argumentele prietenului meu.
— În adolescenţă, ei îşi închipuie că ucid. Visează cu ochii deschişi, într-un mod compulsiv, imagini de dominaţie, supunere şi asasinat. Şi când se hotărăsc să o facă, elementele pe care le-au manevrat în visele lor apar de obicei în crimele lor reale, argumentă Arrow.
— Potrivit experienţei noastre, am spus eu, aceşti indivizi, de mici copii, obişnuiesc să săvârşească incendii sau să
distrugă lucruri, doar pentru emoţia şi plăcerea pe care le-o produc aceste fapte. De asemenea, chinuiesc animale, pentru că găsesc satisfacţie în această acţiune; nu vorbesc de smulgerea picioruşelor la păianjeni sau de strivirea furnicilor, ci de uciderea şi chinuirea animalelor mult mai mari, precum câinii sau pisicile. Şi, în plus, urinează în pat.
Acest ultim amănunt a provocat ilaritate în rândul agenţilor care, pe de altă parte, urmăreau cu atenţie argumentările noastre.
— Să nu râdeţi; enurezisul, dincolo de ceea ce este considerat normal în educaţia şi controlul unui copil, apare frecvent în copilăria acestor asasini. Şi cu siguranţă că atrage după sine o oarecare impotenţă sau probleme cu femeile.
— Şi nu poate fi vorba despre o femeie? întrebă unul dintre inspectori.
— Nu trebuie să excludem nimic. Dar femeile reprezintă o minoritate în acest gen de crime. Femeile se remarcă prin utilizarea otrăvurilor sau prin instigarea la crime. Femeile, dacă îmi permiteţi expresia, acţionează, ca să zic aşa, în chestiuni de familie. Vreau să spun că acţionează aproape întotdeauna împotriva rudelor, a persoanelor apropiate sau a celor cunoscute şi lipsite de apărare, precum copiii. Spre
— 234 —
deosebire de bărbaţii asasini, care sunt mai impulsivi şi preferă strangularea, armele albe sau de foc şi se desfată la vederea agoniei victimelor lor, o femeie îşi plănuieşte crima la perfecţie şi preferă să ucidă în linişte, lent şi în siguranţă. Am cunoscut cazurile unor femei care au fost în stare să-şi ucidă
propriii copii, numai ca să-i facă cel mai mare rău posibil soţului sau familiei sale. De multe ori, acţionează din răzbunare. Dimpotrivă, bărbatul asasin o face din dorinţa de a-şi domina victima, de a se simţi puternic şi de a vedea cum o persoană mai debilă se teme de el şi cedează în faţa lui până îşi dă sufletul. Mama care îşi ucide copiii o face aproape întotdeauna sub efectul alcoolului sau pentru că suferă de o tulburare mintală.
— Dar aici nu vorbim despre copii.
— Nu, nu vorbim despre copii. Ceea ce vreau să spun este că, cel puţin în ceea ce priveşte experienţa mea, motivaţiile femeilor tind către dorinţa de control, către ură, dispreţ, dragoste sau răzbunare. O femeie poate ucide utilizând de exemplu o secure, dar în niciun caz nu este atât de violentă
sau de însetată de sânge ca un bărbat; deşi e adevărat că
poate acţiona cu aceeaşi răceală. Ca în orice, domnilor, există
şi excepţii. Şi Arrow, făcând apel la extraordinara lui memorie, le-a prezentat acest aspect. Sunt cazuri foarte interesante, precum cel al lui lady Olympia Guilford, o femeie frumoasă şi discretă care a acţionat la Paris în anul 1672.
Lady Olympia invita la ea acasă domni cu o bună poziţie materială, pe care mai întâi îi jefuia, iar apoi îi făcea să
dispară. Lecoq, un tânăr poliţist, a fost cel care a reuşit să o prindă. S-a dat drept una dintre victime şi s-a prezentat acasă la doamnă. Lecoq a fost cât pe-aci să piară în mâinile ucigaşilor plătiţi de lady Olympia, dar a reuşit până la urmă
să o demaşte şi să o aresteze. Poliţistul a găsit douăzeci şi şase de capete ascunse într-o cămară; acolo le păstra Olympia Guilford, ca pe nişte trofee de vânătoare.
Arrow făcu o pauză care mi s-a părut cam lungă. Observa auditoriul ca să vadă ce efect produceau cuvintele sale.
— Şi ce s-a întâmplat? A fost condamnată? întrebă cu interes unul dintre agenţi.
— 235 —
— A fost condamnată la moarte prin spânzurare, dar asasina noastră a reuşit să evadeze din închisoarea Bastilia şi, după cum se pare, a fugit de pe continent. N-a mai fost văzută niciodată. Avem cazul lui Erzsébet Báthory, o nobilă
maghiară care, între 1575 şi 1610, a torturat şi a ucis mai mult de cinci sute de tinere. A făcut-o din plăcerea ei sexuală, din sadism şi pentru că era obsedată de căutarea tinereţii veşnice şi se scălda în sângele victimelor sale. Dar, cum v-am mai spus, cele două, precum şi alte femei, sunt excepţii monstruoase. În general, asasinul în serie este bărbat. Iar în cazul nostru, este vorba, în plus, de un om cult, cu o poziţie bună socială, poate simpatic, binevoitor, dar incapabil să-şi controleze impulsurile ucigaşe. Pe scurt, nu se poate opri.
— Atunci, îl vom prinde. Va face o greşeală şi îl vom prinde, spuse un inspector, pe nume Contreras.
— Nu-i atât de uşor să fie arestat. De altfel, nu-i un asasin dezorganizat. Este metodic.
— În această privinţă, îi dau dreptate colegului meu, am intervenit eu şi am adăugat: Dacă ar fi un asasin cu o inteligenţă redusă şi care săvârşeşte crimele în mod compulsiv, ar face-o când i s-ar ivi prilejul, n-ar considera necesar să se debaraseze de cadavru şi l-ar lăsa la locul faptei. În cazul unui asasinat dezorganizat, atacurile sunt făcute prin surprindere, fără nicio planificare. Aceşti indivizi au puţini prieteni, pot avea chiar şi antecedente psihiatrice şi sunt socotiţi de către cunoscuţii lor drept nişte tipi ciudaţi şi oarecum excentrici. Sunt asasini care n-au conştiinţa crimelor lor şi tind chiar să le uite. Nu, nu vorbim despre un asasin cu aceste caracteristici. După cum vedeţi, profilul său este diametral opus faţă de cel al criminalului pe care îl căutăm.
Am văzut o oarecare satisfacţie pe chipul lui Arrow pentru explicaţiile pe care le-am prezentat. Cuvintele mele l-au făcut să adauge numaidecât:
— Asasinul nostru, domnilor, este extrem de inteligent. Îşi planifică metodic crimele. Cu siguranţă că îşi sechestrează
victimele, înşelându-le încrederea, pentru că este un om
— 236 —
atrăgător şi simpatic, şi le ucide în altă parte. În cazul prostituatelor, este posibil ca ele să meargă cu el de bunăvoie, crezând că e vorba de un client. Aceşti asasini controlează locul unde comit crimele, aleg scenariul şi sunt încântaţi să-şi regizeze crima. Se simt foarte mândri de acţiunile lor, citesc presa, sperând să găsească ştiri despre delictele lor, îşi spun părerea despre ele în faţa cunoscuţilor şi, în mod frecvent, iau legătura cu poliţia prin note şi anonime, jucându-se de-a şoarecele cu pisica. Crimele lor sunt un proiect măreţ care le umple viaţa. Sunt de obicei tipi foarte sociabili, au prieteni, soţie şi copii, posibil şi o amantă, o poziţie socială bună şi sunt descrişi ca persoane agreabile şi incapabile să ucidă o muscă. Uneori, se bucură de ajutorul unei fiinţe debile şi supuse.
— Dar e vorba de un nebun, insistă din nou Fonte, căruia părea să-i placă ideea aceea.
— Nu-i genul de nebun pe care îl credeţi dumneavoastră.
Ei nu sunt victime ale halucinaţiilor, nici nu aud în minte voci care le dictează acţiunile pe care trebuie să le săvârşească. Eu nu i-aş închide pentru restul vieţii lor întrun aşezământ de boli mintale, dacă la asta vă referiţi.
