Am întârziat zece minute la întâlnirea cu colegul meu faţă
de cât prevăzusem. L-am informat. Victima se numea Conchita Montes şi avea douăzeci şi cinci de ani. Îşi câştiga existenţa practicând prostituţia pe străzile oraşului vechi şi prin împrejurimile Şantierului Naval Regal, unde îşi ducea clienţii. Potrivit vecinilor, era o fată bună care avusese ghinion în viaţă. A emigrat din Sud, a muncit o vreme ca servitoare în casa unei familii bune de pe strada Princesa până când, fără vreun motiv aparent, a fost dată afară.
Bărbatul ei, Rafael Gómez, era o secătură care îşi schimba meseria toată ziua bună ziua; nestatornic şi scandalagiu, era un pierde-vară care nu rezista mult într-o slujbă. Rafael ştia cu ce se ocupa nevastă-sa, dar nu-i păsa, atâta timp cât găsea pe masă o farfurie lângă o sticlă de vin ieftin. În noaptea când avea să fie ucisă, Conchita Montes şi-a lăsat cei doi copii, unul având cinci ani şi celălalt, patru, acasă la vecina ei. Rafael nu se întorsese încă. A părăsit minuscula ei locuinţă, presupun că după ce se gătise puţin pentru ocazie, ca în fiecare noapte. S-a boit cum a dat Dumnezeu, s-a înfofolit într-o broboadă de culoare maro şi şi-a pus nişte fleacuri la gât şi pe braţul drept; bărbaţilor le plăcea sunetul metalic al zorzoanelor ei pe când îi pregătea de asalt. A ieşit în stradă cu sufletul înnegurat şi inima grea, visând la altă
viaţă pentru ea şi copiii ei, departe de trândavul acela şi de existenţa aceea de mizerie care o afunda din ce în ce mai mult într-o mocirlă lipsită de viitor. Conchita a plâns, oprindu-se la colţul cu strada Cervantes. Şi-a şters lacrimile cu un capăt al broboadei, a respirat adânc şi şi-a continuat drumul. Nu şi-a dat seama că o urmărea un bărbat.
Arrow îl întrerupse. Era evident că Manent nu putea şti ce îi trecea fetei prin minte în noaptea când a fost ucisă. Manent avea talent de scriitor, m-am gândit eu.
— Şi atunci vi s-a sugerat să nu mai faceţi cercetări şi nici să mai publicaţi ceva.
— Aşa a fost… dar mai e ceva.
— 228 —
— La ce vă referiţi?
— La sosirea ducelui de Clarence104 la Barcelona.
Fraza aceea ne-a lăsat înmărmuriţi. Eu nu am reacţionat imediat; nu i s-a întâmplat acelaşi lucru şi lui Arrow care, fără să-şi ascundă uimirea, întrebă:
— Vă referiţi la nepotul reginei Angliei?
— În persoană. Nici acestui fapt nu i-am făcut publicitate.
Dar ştiţi cum suntem noi, jurnaliştii, nu ne scapă nimic.
— Continuaţi.
— Ducele a rămas la Barcelona aproape un an, în cel mai deplin secret. Locuia într-un mic palat închiriat pe Paseo de Gracia. Presupun că nu era ca reşedinţa sa din Anglia, dar s-a instalat comod şi era servit de un număr mare de slujitori pe care cineva s-a ocupat să-i angajeze. Din câte am putut afla, era bolnav şi, cum boala i s-a agravat, a hotărât să se întoarcă în Anglia. Cineva l-a însoţit… dar exact în perioada aceea, mă refer la şederea sa la Barcelona, au fost comise crimele. Nu vi se pare ciudat?
Arrow nu răspunse. Acea ultimă revelaţie, de altfel cu totul neaşteptată, îl făcu să cadă pe gânduri. Manent mă privea, parcă aşteptând un gest din partea mea care să-i spună ce anume îi trecea prin minte lui Arrow. Dar, în momentul acela, nu eram în stare să ştiu nici ce îmi trecea mie prin cap.
— Aş vrea să ştiu unde au fost găsite cele trei cadavre, zise Arrow în cele din urmă.
— Asta pot să v-o spun chiar acum. Din câte îmi amintesc, n-au fost ucise la locul unde au fost găsite, la fel ca şi acum.
După această ultimă apreciere, Manent făcu o mică
schemă pe o hârtie pe care notă numele celor trei victime şi străzile unde fuseseră găsite trupurile.
— Am impresia că asasinul nu şi-a terminat treaba. Dintr-un anumit motiv ciudat s-a oprit… iar acum s-a întors, 104 Titlu nobiliar pe care îl poartă unul dintre fiii prinţului de Wales, moştenitorul tronului. În cazul de faţă, personajul la care se face referire este Albert Victor Christian Edward, fiul cel mare al viitorului rege Edward al VII-lea şi nepot al reginei Victoria (n.tr.).
— 229 —
spuse el.
— Şi credeţi că este acelaşi? am întrebat eu.
— Eu aş spune că atât mobilul cât şi modus operandi sunt identice. Păstrez însemnările pe care le-am luat la vremea aceea. Dacă doriţi, le pot căuta şi vi le pot trimite, spuse în încheiere, adresându-i-se lui Arrow.
— V-aş fi foarte recunoscător. Ne-aţi fost de mare ajutor.
— Eu vă sunt recunoscător. Nu şovăiţi să-mi puneţi orice întrebare; cum v-am mai spus, vă voi trimite însemnările mele.
— Mai este vreun amănunt pe care aţi dori să-l adăugaţi?
— Da. Cu acel prilej, n-am primit nicio anonimă. Nimic din obişnuita sa corespondenţă batjocoritoare. Apropo, de ce o face cu cerneală roşie?
— Da, cele două anonime pe care le-a trimis până acum sunt asemănătoare cu cele pe care Abberline şi eu însumi le-am primit cu ocazia crimelor din cartierul Whitechapel. Îmi amintesc că, într-una dintre ele, ne-a explicat chiar şi motivul. După cum spunea într-una dintre scrisorile de pe vremea aceea, le scria cu cerneală roşie pentru că încercase să le scrie cu sânge, dar se coagula numaidecât.
— Aşa a scris?
— Împreună cu alte drăgălăşenii, ca de exemplu: „Din infern vă trimit o jumătate de rinichi pe care l-am luat de la o femeie stricată şi pe care l-am conservat pentru dumneavoastră după ce l-am fript pe celălalt. A fost foarte bun, într-adevăr. Puteţi să-mi spuneţi pe numele meu artistic. Al dumneavoastră, cu toată dragostea, Jack Spintecătorul”.
— Prindeţi-l, Arrow, spuse Manent cu convingerea că, de data asta, aşa va fi.
— O voi face, să n-aveţi nici cea mai mică îndoială.
— 230 —
45. Profilul
Inspectorul-şef Fonte şi-a strâns colaboratorii într-o vastă
sală a poliţiei. Comisari, inspectori, agenţi şi supraveghetori, numărul lor era mai mare de cincizeci. „O risipă şi o pierdere de timp”, am putut citi pe chipul inspectorului-şef, care era extrem de stânjenit pentru că se vedea silit să-i acorde celui pe care îl considera adversarul său tot acel sprijin logistic pentru nişte simple târfe.
Şi Arrow era furios după ce aflaserăm că acesta nu a considerat necesar să ne informeze în legătură cu cele întâmplate în 1890. Dar Arrow şi-a păstrat furia pentru un prilej mai bun; acum, trebuia să se adreseze acelui public şi să-l pună în temă.
