— Semnul de pe gât?
— 200 —
— După semnul în formă de ic de pe gât. A fost marcat cu fierul roşu ca la vite. Să vă explic. Fugarii… După cum ştiţi, de când a apărut sclavia în Cuba, a început fuga amerindienilor şi a negrilor făcuţi sclavi. Fugeau de pe plantaţii şi se refugiau în munţi sau în locuri puţin circulate.
Şi-au construit sate, un conglomerat de colibe răzleţite care se numeau palenques93. Cuvântul vine din latinescul pallanca, băţ sau ţăruş, şi se foloseşte pentru a denumi o împrejmuire de lemn sau o palisadă care se construieşte pentru apărarea unui loc sau pentru a închide un teren.
Aceste sate sau aşezări din munţi au început să se umple cu negri fugari, scăpaţi de la stăpânii lor, organizându-se sub comanda unui căpitan sau a unui şef care orânduia întreaga viaţă din partea locului şi acţiona ca patron şi stăpân peste ei. Conduceau atacuri asupra plantaţiilor cu scopul de a obţine provizii, praf de puşcă şi arme. Au devenit o adevărată
problemă pentru autorităţile coloniale ale insulei care organizau cete înarmate pentru a-i combate. Dar fugarii au devenit puternici şi şi-au reluat obiceiurile şi legile ancestrale aduse din Africa. În mlaştina din provincia Zapata se afla majoritatea unui trib african, aşa-numiţii djuki, al căror ritual caracteristic al „spiritelor răzbunătoare” consta în a pune un prizonier să înfrunte un membru al tribului. Dacă
prizonierul iese învingător, rămâne liber, deoarece spiritul celui învins, al persoanei moarte în luptă, intră în capul învingătorului. Semnele de pe gâtul învingătorului arată locul spiritului moştenit, denumit kunu. Fonte poartă kunu- ul unui djuki mort în luptă şi care se va întoarce la casa lui când inspectorul nostru şef va părăsi această lume. De aceea am ştiut că Fonte a fost luat prizonier de un grup de fugari şi că
a ucis un membru al aşa-numiţilor djuki.
— Ce
lucruri
extraordinare
ştiţi!
Explicat
de
dumneavoastră, totul pare simplu.
— Orice problemă pare simplă odată ce ne-a fost explicată.
93 Denumirea în spaniolă a unui loc greu accesibil în care se ascundeau fugarii (n.tr.).
— 201 —
Logica, prietene Sherrinford. În orice chestiune, trebuie să
aplicăm cele mai elementare principii ale logicii.
Discursul caracteristic al lui Arrow, cu profunda sa observare a detaliilor şi puterea sa subtilă de deducţie, îmi întreţinea buna dispoziţie şi mă captiva, pe când ne îndreptam spre ieşirea din închisoare.
— Acum, dragul meu prieten, trebuie să ne concentrăm pe această treabă.
— Îmi este foarte clar ce trebuie să fac: să caut informaţii despre prietenii pictorului, dar care este sarcina dumneavoastră?
— Mai întâi, trebuie să obţinem un exemplar din La Vanguardia, ca să aflăm ce ştire l-a deranjat pe Fonte. Altă
chestiune este aceea de a şti cine ne-a recomandat pentru cazul ăsta.
— De ce?
— Pentru că ştiu tot atât cât ştiţi şi dumneavoastră despre cazul ăsta şi am nevoie de date. În orice investigaţie, circumstanţele specifice sunt cele care trebuie să ne atragă
atenţia şi asta este una dintre ele. Şi, pe de altă parte, trebuie să examinăm cadavrele celor două femei asasinate.
Iar dumneavoastră, cu siguranţă, vă veţi întreba de ce.
— Este exact ceea ce aveam de gând să fac.
— Pentru că morţii vorbesc, dragul meu Sherrinford. Fetele doresc să ne dea informaţii.
— 202 —
40. Ce ruşine!
După ce petrecuse trei zile în temniţă, cel mai rău lucru a fost să-l vadă pe tatăl său. Nu i-a spus adevăratul motiv, dar minciuna lui nu a liniştit familia. Trei zile fără să ştie nimic despre el, pentru că fusese arestat într-o razie efectuată într-o speluncă infectă; trei zile închis cu anarhişti şi oameni din lumea interlopă, în vreme ce mama lui era disperată, neştiind nimic despre el.
— Chiar ai înnebunit? Nu ştii ce se întâmplă în oraşul ăsta? Mama ta se dădea de ceasul morţii pentru că nu mai ştia nimic despre tine. Şi acum vii acasă şi ne spui că ai stat la închisoare pentru că poliţia s-a zăpăcit şi te-a băgat în aceeaşi oală cu oamenii ăia care pun bombe peste tot.
— Am fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, spuse Pablo.
— Asta-i tot ce ai de zis? Nimeni din familia noastră n-a stat vreodată la închisoare. Ce ruşine!
Pablo nu îl văzuse niciodată pe tatăl său scos din sărite; firea sa discretă şi sufletul său blajin şi cumpătat cedaseră.
Ar fi fost şi mai rău dacă le-ar fi spus adevărul; şi anume, că
fusese închis ca suspect de crimă.
