Dintr-odată, după câteva minute care mi s-au părut mai degrabă ore, mama s-a întors, cu apa șiroind pe ea. Tremura din tot corpul și abia putea merge. M-am gândit că ar fi putut leșina chiar acolo. Ne-a spus că nu mai avea nici doi metri până s-ajungă la granița chineză, când alunecase în albia râului și călcase strâmb. M-am simțit neajutorată. În întunericul nopții, eram două fetițe rămase fără sprijin, care încercau să aibă grijă de o mamă lovită, udă leoarcă și înfrigurată de la apa fluviului. „Asta e. Haideți să mergem la paza de frontieră”, a zis mama, de-acum învinsă.
44
Capitolul 6
Ești kotjebi! Rușine!
Șeful poliției de frontieră a ieșit să ne întâmpine în fața pichetului de grăniceri din apropierea graniței. Mama i-a explicat că plecaserăm de-acasă
la tăiat de lemne, cu intenția de a le vinde la Rajin-Sonbong, motiv pentru care trebuise să trecem râul pe furiș. Aveam senzația că nici nu se punea problema ca polițistul să creadă minciuna pe care o auzea. După un moment de ezitare, ne-a spus să mergem și s-așteptăm într-un colț. Eram epuizate și tremuram. Același ofițer ne-a adus câteva turte de mălai și puțin lapte praf și ne-a lăsat să dormim pe jos. Am început să mă-ncălzesc din nou, când mi-am lipit corpul de ondol, sistemul de încălzire prin podea folosit în Coreea. M-am cufundat într-un somn adânc, fără vise.
A doua zi dimineață, mi-am dat seama cât de norocoase eram. Polițistul de frontieră ne-a lăsat să plecăm, fără să ne mai pună întrebări.
În diverse momente, pe parcursul întregii noastre călătorii, am dat uneori peste oameni care au fost foarte generoși cu noi. Habar n-am cum îi chema, dar fără ei poate că nici nu mai eram astăzi în viață. Vreau să profit de ocazie și să le mulțumesc din tot sufletul.
* * *
Chiar și așa, cu toată generozitatea neașteptată a ofițerului de la frontieră, situația noastră rămânea una de-a dreptul cumplită. Mama a decis că nu era cu putință să ne ducem înapoi la Eundeok. Nu puteam risca să ne-ntoarcem, când vecinii erau la curent cu tentativa noastră de a fugi. Și-apoi, tot n-am fi găsit nimic de mâncare. Să ne ducem înapoi la Eundeok ar fi însemnat să murim de foame toate trei. Dar atunci, încotro ne-ndreptam de-acolo? Mama s-a hotărât: ne duceam la Rajin-Sonbong, în ideea că măcar 45
acolo aveam șansa de a găsi un mijloc de supraviețuire. Am vândut securea și ferăstrăul pe niște bani de buzunar și-am luat-o din loc.
N-o să uit niciodată ziua aceea, fiindcă a fost una dintre cele mai triste din viața mea. Ploua cu găleata, nu știam unde aveam să dormim și eram tare abătute. Cel mai rău era că fotografia cu tata era distrusă de-a binelea. Era preferata mea și ultima pe care o mai aveam cu el. Nu rezistase, biata poză, plimbării noastre prin apa fluviului Tumen. Cerneala se întinsese, iar imaginea chipului tatii, ultima care mai amintea de existența lui, dispăruse pentru totdeauna. Până și-n ziua de astăzi îmi lipsește acea fotografie. În viața mea nouă trebuie să mă lupt din greu ca să-mi păstrez amintirile din ce în ce mai tulburi despre el, să nu se risipească de tot, să nu-l uit cu desăvârșire pe tatăl meu. Mă gândesc iar și iar la excursia pe care am făcut-o la Phenian cu el, când aveam nouă ani. Ne-am plimbat cu metroul, apoi ne-am dus și am văzut statuia lui Kim Il-Sung și mausoleul gigantic în care fusese depus. Tata voia să-mi arate toate lucrurile frumoase care puteau fi văzute în capitală. În acea excursie, pentru prima oară de când mă știam eu, mi-a cumpărat o jucărioară de la un magazin de jucării – o steluță de plastic, pe care puteam s-o iau cu mine peste tot. Cât de mândră eram, că puteam să
mă laud cu ea în fața colegilor, la școală! Acestea sunt amintirile pe care nu vreau să le pierd niciodată.
În acea zi mohorâtă de martie, după tentativa eșuată de fugă, mama, Keumsun și eu ne-am nimerit în portul Rajin, unde-și descărcau pescarii capturile de crabi. Partea cea mai delicioasă și mai scumpă din crab erau cleștii, rezervați exclusiv comercianților chinezi bogați. Tot ce ne puteam permite noi erau cochiliile, care se vindeau la prețuri mult mai modeste. Era prima zi a vieții noastre celei noi, de vagabonde, iar mama, ca să ne păstrăm ridicat moralul, a cumpărat câteva cochilii dintr-alea. Ne-am ospătat cu carne de crab toate trei, fără să ne gândim la viitorul nostru, nici unde urma să dormim.
46
Nimeni din Rajin nu putea să ne-ajute, așa c-am plecat și de-acolo și ne-am dus la Chongjin, la familia mamei, să căutăm sprijin. Două zile a durat mersul cu trenul, burdușit și lent, ca de obicei, până la Chongjin, aflat la o sută de kilometri spre sud. Cum nu ne-ajungeau banii ca să ne cumpărăm bilete, ne-am strecurat și noi în partea din spate a trenului, care ne hurduca încoace și-ncolo. Ne-am ghemuit într-un colț, ca să ne ferim de ochii conductorilor. De fiecare dată când îi vedeam apropiindu-se, ne făceam loc prin mulțimea compactă și ne-ascundeam în toaletă. Era mai ușor de spus, decât de făcut. Eram cu toții înghesuiți ca sardelele. Puțea insuportabil a urină, fiindcă mulți se scăpau pe ei, nereușind să mai ajungă până la capătul vagonului. În plus, trebuia să te ferești de hoți, care erau cu nemiluita, mai ales când treceai prin tuneluri întunecate. Câtă vreme dormeam, ne țineam încălțările în brațe, ca să nu profite nimeni și să ni le fure.
Nici nu se compara cu trenul de lux, cu care eu și tata merseserăm la Phenian, când eram ceva mai mică. Acel tren avea locuri tapițate, ferestre mari, prin care puteai admira peisajul țării, și o atmosferă plăcută. Pe post de conductori de tren erau femei tinere și frumoase. În timpul călătoriei, au venit să ne distreze, cântând la acordeon pe culoarul din mijlocul vagonului.
Pasagerii le rugau să cânte anumite piese, iar ele se arătau bucuroase și le îndeplineau dorințele, dar numai după ce-l rugau pe cel sau cea care le lansase rugămintea să cânte odată cu ele. Era chiar și un restaurant special amenajat în tren.
Cât oi trăi, n-o să uit acea experiență, deși acum știu că tot luxul nu era decât un miraj, menit să păstreze intactă imaginea dictatorilor conducători.
Peste tot în țară la vremea respectivă, lipsurile alimentare se făceau resimțite din plin. Dar eu reușeam, încă, să nu le bag în seamă. Eram fericită
să mă desfăt cu lipsa de griji a copilăriei.
După o călătorie epuizantă de două zile, am bătut la ușa mătușii mele, sora mai mică a mamei. A rămas mută de uimire când ne-a văzut așa zdrențăroase. Mătușa nu mai auzise nimic despre noi de multă vreme, dar tot nu și-ar fi închipuit niciodată că puteam s-arătăm într-un asemenea hal.
Foarte repede am înțeles că nu eram binevenite. Ea voia să ne ajute, în schimb soțul său nu gândea la fel. Din păcate, în Coreea de Nord bărbatul 47
era capul familiei și lua deciziile. După numai două ceasuri, ni s-a cerut să
plecăm. Foametea se transformase într-un joc dur, în care se descurca fiecare cum putea.
Mamei nu i-a venit să creadă. O ajutase pe mătușa mea de-atâtea ori în trecut. Pe vremea când lucra la spital, îi trimisese frecvent turte de orez și alte provizii prin serviciul poștal, care pe-atunci funcționa mai bine. Și totuși, acum eram trimise la plimbare, fără măcar un cadou de rămas-bun.
Tulburată, mama s-a dus de una singură să-și pună ordine-n gânduri, la mormântul bunicului, tatăl ei. Nu-ndrăznea s-o mai deranjeze și pe sora cea mai mică, preferata ei, care locuia tot la Chongjin. Dezamăgite toate, ne-am întors la gară și am luat același tren, la fel de burdușit, înapoi către nord și sărăcia lucie de la Rajin-Sonbong. Una câte una, fiecare ușă se-nchidea în urma noastră. Planul secret de-a evada în China peste fluviul Tumen înghețat trebuia amânat cel puțin până iarna următoare. Și-așa, rușinate, ne-am început viața de vagabonde. Doar nu părăsiserăm nenorocitul de apartament de la Eundeok ca să ne-ntoarcem acum tot acolo.
Țin minte foarte clar un incident mai mult decât rușinos, petrecut într-o zi când mergeam pe o stradă, la Rajin, în perioada în care am trăit acolo, fără
adăpost. Dintr-odată, un băiețel și-a făcut apariția din urma noastră.
— Kotjebi! Ești kotjebil l-am auzit batjocorindu-mă, când m-am uitat în ochii lui.
Mi-a venit să urlu să furie. Am lăsat pe trotuar ce bagaje duceam cu mine și am început să-l fugăresc, mânioasă.
— Nu sunt kotjebi!
După o goană nebună, băiatul s-a făcut nevăzut în labirintul de străzi. M-am întors la sora mea, după ce-l fugărisem fără succes. Eram foarte supărată, evident. Mă cuprinsese o imensă tristețe. Kotjebi este un cuvânt rusesc la origine. În Coreea de Nord, însemna copil fără adăpost. La Eundeok, văzusem din ce în ce mai mulți, iar părinții îmi spuseseră
întotdeauna să mă feresc de ei. Acești orfani erau consecințele marii foamete. De la începutul anilor 1990, multor copii le muriseră părinții de foame. Erau nevoiți să-nvețe cum să supraviețuiască singuri pe străzi, victime ale indiferenței totale a unui regim care-și lăsa populația să sucombe 48
în fața mizeriei și a foametei, rezervându-le militarilor și celor din clasa privilegiată orice ajutoare internaționale pe care le primea. Chiar și-n ziua de astăzi, asemenea copii kotjebi se organizează în găști și fură tot ce pot. Este o latură a Coreei de Nord ținută ascunsă de regim și pe care propaganda se ferește cu mare grijă s-o arate lumii.
Niciodată nu mă simțisem atât de insultată, ca de zeflemeaua băiatului respectiv. Dar altceva era cel mai rău, încă și mai rău decât să fiu făcută
kotjebi, și anume că mi-am dat seama că avea dreptate. Devenisem, într-adevăr, kotjebi – un copil al străzii.
După fuga noastră eșuată din primăvară, toate trei am dus o viață de vagabonde la Rajin, de multe ori stând și câteva săptămâni fără să ne putem spăla. Ne-am trezit infectate cu păduchi de cap și ne scărpinam ca niște maimuțe. În fiecare noapte, eram obligate să ne găsim alt adăpost, în care să
dormim și să scăpăm de ploaia pâcloasă, care întuneca vara. Când se-nnopta și toți negustorii plecau, ne strecuram și noi sub un umbrar din cele care se găseau la intrarea în piață. Dar se-ntâmpla de multe ori să vină câte un gardian și să ne gonească de-acolo. Atunci, ne-adăposteam în scările blocurilor din apropiere. Mirosea îngrozitor de la băile din jurul nostru, dar acolo, măcar, puteam sta mai ferite. Asta, până venea câte un administrator de bloc și ne gonea și el. După ce eram gonite de peste tot, nu ne rămânea decât să dormim pe sub un pod.
Când au încetat ploile, mama ne-a dus în pădure, să dormim sub cerul liber. Era mai bine așa, departe de privirile ucigătoare ale altora. Și mai era un avantaj: puteam să ne-mbăiem în pâraiele din jur și să mai scăpăm de jegul gros. Câștigam și puțin timp în felul ăsta, de vreme ce ne aflam exact lângă locul nostru de muncă. Adunatul de lemne devenise, practic, mijlocul nostru de subzistență. În fiecare dimineață, reluam această corvoadă, pe care eu, cel puțin, o detestam. Unelte n-aveam, așa că, folosindu-ne toată
