Nu mai mâncasem tăiețeii reci care-mi plăceau atât de mult de mai bine de un an. Până în 1994, avusesem întotdeauna suficient de mâncare, pentru că, așa cum spuneam, mama își făcuse un obicei să aducă acasă resturi de 35
hrană de la bufetul spitalului unde lucra. Mulțumită ei, și noi mâneam regulat orez cu kimchi, o varză călită și condimentată. Kimchi, o specialitate coreeană, pișcă limba puțin când o mănânci, dar este savuroasă. Odată ce te obișnuiești cu ea, nu-ți mai poate lipsi de pe masă. Dar iată că, de când am ajuns eu la vârsta de nouă ani, orezul a început să ne lipsească – nu mai mâncam chiar în fiecare zi. Alimentele de la spital au început să se rărească.
În loc de orez, mama ne făcea un terci de grâu, după care nu m-am dat în vânt niciodată. „Nu-mi place”, mormăiam, ori de câte ori îmi punea-n față
un castron din acel terci apos.
Dar știam că dacă nu mâneam acel terci, altceva nu aveam de pus în gură.
Cam tot pe vremea când spitalul a început să rămână fără hrană, și magazinul de stat din apropierea blocului a devenit absolut inutil. Era o prăvălioară cu pereții de beton și cu grilaje de oțel peste cele două ferestre, așa că semăna mai degrabă cu o pușcărie, decât cu un magazin. Toate proviziile din oraș treceau prin acel magazin, altfel nu se putea, pentru că-n Coreea de Nord totul aparținea statului, potrivit dogmei tradiționale a socialismului. De la uniforme școlare, până la ulei și orez, în principiu, găseai acolo tot ce-ți trebuia. Dar, în cea mai mare parte a timpului, magazinul era cu desăvârșire gol. Timp de aproape doi ani, a stat aproape numai închis, pentru că nu era aprovizionat. Treptat, rațiile distribuite prin fabrică nu au mai venit în mod regulat, până au dispărut cu totul. În consecință, toată
lumea a învățat să se descurce pe „piața neagră”, cumpărând și vânzând orice se putea la jangmadang, piața tolerată de autorități în mod tacit.
Uneori, oamenii vindeau te miri ce direct în stradă. Cu toții etalau chiar în fața caselor bruma de bunuri pe care le mai aveau și pe care le vindeau ca să-și cumpere de mâncare, iar prețurile alimentelor creșteau amețitor.
De când am evadat din Coreea de Nord, am aflat că eram victime ale așa-numitei „Mari Foamete”, care a răvășit țara la mijlocul anilor 1990. Nici până
în ziua de astăzi nu se știe precis câți oameni au pierit în această tragedie, despre care cei de la putere nu vor să recunoască nici măcar c-a existat. Cel puțin o jumătate de milion de oameni și-au pierdut viețile. Poate că numărul real de morți a depășit un milion, după cum afirmă unele organizații 36
neguvernamentale. Aici, la Seul, am aflat că provincia mea, Hamgyond de Nord, a fost cel mai tare afectată de marele dezastru național.
Cauzele foametei au fost complexe. Mai întâi, prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, a destabilizat economia nord-coreeană: rămase fără
curent electric, fabricile au încetat să mai funcționeze, îngrășămintele n-au mai fost împrăștiate pe câmpuri și rațiile de hrană au fost reduse. În 1994, inundațiile catastrofale au dat lovitura de grație agriculturii și așa muribunde a provinciei mele. Producția, câtă mai rămăsese, a fost rezervată
personalului militar și celor din elită, în timp ce restul populației suferea de foame în tăcere. Copiii mici au fost primii care au sucombat în condițiile foametei, urmați de bătrâni și, în ultimă instanță, de femei. Calitatea rațiilor de hrană oricum nu încetase să se deterioreze încă de la nașterea mea, de la mijlocul anilor 1980, dar, începând cu anul 1994, cantitățile au scăzut drastic, iar aprovizionările au fost practic întrerupte. Oficial, responsabilii magazinului nostru de cartier dădeau vina pe ceea ce ei numeau „întârzieri”.
În realitate, se întâmpla să nu primim nimic și șase luni la rând.
La Chongjin, în 1995, prima care a pierdut lupta cu foametea a fost bunica. În anul următor, bunicul, militar în retragere, a murit și el din cauza lipsei de hrană. Sănătatea lui șubredă n-a putut lupta cu dispariția rațiilor guvernamentale. Mama a aflat ce se-ntâmplase după câteva luni, și asta numai dintr-o scrisoare pe care am primit-o la câteva luni după
înmormântarea bunicului. Așa încât, grație ineficienței serviciului poștal, mama n-a mai avut ocazia să-și ia rămas-bun de la tatăl ei.
Cu ochii închiși, întinsă pe podeaua bucătăriei, în acea noapte cumplită de decembrie 1997, probabil că rememora în minte toate lucrurile astea.
Ca o ironie a sorții, familia mea și-a plătit crunt statutul „privilegiat” și loialitatea oarbă față de sistemul de stat. Nu ne-am fi închipuit vreodată că
regimul avea să ne lase dezarmați în fața morții prin înfometare. Depindeam în întregime de rațiile guvernamentale ca să ne hrănim, așa c-am cedat mai repede față de alții, care învățaseră să-și dezvolte metode alternative de supraviețuire. Numai cei care avuseseră grijă să aibă surse de bani pe „piața neagră” aveau și mijloacele de a-și cumpăra de mâncare, și numai oficialitățile de rangul cel mai înalt și personalul militar aveau acces la 37
proviziile guvernamentale. Dar, vai! Oficialitățile de rang mediu, cum era și bunicul, au avut de suferit cel mai mult, când rațiile au încetat să mai vină.
Bunicul nici nu avusese talent la afaceri și se dovedise incapabil de a încerca metode alternative de supraviețuire.
Apoi, în vara lui 1997, tatăl meu nu mai rezistase acelei senzații de foame permanente. Corpul său, și așa plăpând, devenise vizibil mai slăbit, de când fabricile încetaseră a mai distribui rații de hrană. Țin minte și acum fața care parcă i se-nfunda în craniu din ce în ce mai mult. Într-o noapte, după ce adusese acasă un sac de cărbuni, ca să ne-ncălzim, se prăbușise de oboseală
în fața ochilor mamei.
„Oamenii fac lucruri ciudate chiar înainte de-a muri” – așa zice un vechi adagiu nord-coreean. În ultimele lui zile, tata o luase complet pe arătură.
Făcea diverse lucruri, care pe mama o scoteau din minți. Odată, când se întorsese de la serviciu, mama găsise apartamentul golit. Parcă înnebunise, crezând că fuseserăm jefuiți. De fapt, se-ntâmplase altceva: vecinii noștri îl convinseseră pe tata să le dea lor toate bunurile noastre, ca să ni le vândă-n piață. Mama, furioasă, plecase glonț la jangmadang, să recupereze lucrurile noastre cele mai de preț, cum ar fi păturile minunate pe care le primise ea ca daruri de nuntă. Din păcate, ajunsese prea târziu: fuseseră toate vândute.
A doua zi, tata se prăbușise din nou și, de astă dată, nu-și mai revenise. N-aveam bani suficienți, nici măcar să plătim o înmormântare cum se cuvine.
Mormântul lui fusese o simplă groapă săpată în noroi, și nu ne permiseserăm decât să-i punem o scândură la căpătâi, cu numele lui scrijelit pe ea, ca să nu cadă în uitare – nu chiar imediat, cel puțin. După câteva săptămâni, cineva-i furase și acea scândură, cel mai probabil ca s-o folosească drept lemn de foc – oamenii erau gata să facă aproape orice ca să-și asigure supraviețuirea.
După ce s-a prăpădit și tata, viața noastră a devenit un adevărat iad: nu mai trăiam pentru nimic altceva decât să rămânem în viață. Nici măcar spitalul nu mai avea ce să le dea de mâncare pacienților și nimeni nu mai primea rații de hrană din partea stăpânirii. Cum spuneam, eu și Keumsun nu ne mai duceam la școală pentru că nu mai arătam prezentabil. Și-apoi, nu 38
mai aveam timp să studiem; zilele noastre nu mai însemnau nimic altceva decât o luptă continuă de a găsi ceva ce-am fi putut mânca.
Toate trei – eu, mama și Keumsun trăiam izolate în apartament și ascunse vederii publice. În fiecare noapte, ne strecuram afară din oraș, ca să furăm orez și porumb de pe câmpuri. Smulgeam brațe întregi de recolte, apoi ne îndepărtam și mai mult, sus, la munte, ferite de privirile militarilor sau ale oficialităților guvernamentale, unde separam boabele. Căutam și rădăcini și ciuperci. Uneori, mergeam și la tăiat de lemne, care erau din ce în ce mai greu de găsit, ca să le vindem și să ne cumpărăm ceva de subzistență.
Mama se ocupa de tăiatul copacilor cu securea, în timp ce eu și Keumsun ne făceam de lucru cu crengile mai subțiri sau făceam legături de vreascuri.
Așa o muncă dificilă! Norocul nostru că n-am fost niciodată prinse asupra faptei.
În acea noapte cumplită din decembrie 1997, mama stătea nemișcată, cu ochii închiși, pe făcătura de sac de dormit. Fără îndoială că prin minte îi treceau toate amintirile acestea.
Drumul până la Rajin-Sonbong fusese ultima noastră speranță. Când ieșise pe ușă din apartament, se gândise că tot ar fi reușit s-aducă înapoi ceva de mâncare sau să găsească o soluție de făcut bani, care să ne salveze pe toate trei. Dar și această ultimă încercare dăduse greș.
Până dimineața, mama tot nu s-a mișcat, dar eu, curios lucru, am avut impresia că-n mintea ei cocea un plan. Afară, soarele se ridicase deja și strălucea orbitor. Dintr-odată, mama s-a ridicat, cu o hotărâre de neclintit în privire. Decisese că era cazul să acționeze. Voința ei de a supraviețui se pusese în mișcare.
39
Capitolul 5
Fuga
În acea dimineață, mama a trecut dincolo de punctul de la care nu mai există întoarcere. Am văzut-o ridicându-se în capul oaselor cu o privire hotărâtă, care contrasta radical cu disperarea pe care o citisem în ochii ei în ajun. S-a ridicat să facă un lucru despre care eu nici măcar nu mi-aș fi închipuit că era cu putință. S-a îndreptat țintă către peretele unde erau atârnate portretele conducătorilor noștri, s-a înălțat pe vârfurile picioarelor, și-a întins ambele brațe și a dat jos fotografiile lui Kim Il-Sung și Kim Jong-Il, acele poze color cu cei doi conducători ai noștri, protejate cu sticlă și încadrate în rame de lemn maronii. Cei doi conducători care vegheaseră
