le dai profesorilor cadouri. Era ceva ce părinții mei n-au părut a înțelege cu nici un chip.
Altă dată, în schimb, tot cu prilejul unor alegeri, am avut parte de-o mare surpriză. Profesoara le-a cerut elevilor să aleagă pe cineva din colectiv, care să-și asume răspunderea de a face curățenie în sala de clasă după ore, în fiecare zi. Nu era cea mai încântătoare funcție, dar tot îți conferea un anumit prestigiu în școală. Un băiat s-a ridicat în picioare și a pronunțat numele meu. M-am făcut roșie ca focul în obraji când mi-am auzit numele. La vârsta respectivă, eram încă foarte timidă în preajma băieților, și adevărul este că
nu intram în vorbă cu niciunul dintre ei. Pe acel băiat nici măcar nu-l remarcasem până atunci, dar din ziua aceea m-am îndrăgostit în secret de el. Epoleții lui aveau două trese și trei stele, ceea ce însemna o distincție foarte înaltă. Ai mei n-aveau decât două stele. Emblemele de acest fel stabileau o ierarhie în clasă, distincția cea mai înaltă fiind cu câte trei – și trese, și stele. Profesoara ne distingea cu trese și cu stele, pentru a-i recompensa pe cei mai buni elevi, pe cei mai deștepți sau pe cei care se ofereau voluntari pentru câte o îndatorire a clasei. De multe ori se-ntâmpla să-i recompenseze și pe elevii ai căror părinți își arătau generozitatea față de ea sau față de școală. De exemplu, când o fereastră s-a spart, părinții unui băiat s-au declarat gata să plătească pentru înlocuirea ei. Și, ce să vezi?
Elevul respectiv a și fost promovat în ierarhia clasei. Așa se petreceau 26
lucrurile în Coreea de Nord, patria noastră. Din păcate pentru Keumsun și pentru mine, părinții noștri n-au înțeles niciodată pe deplin cum funcționa sistemul.
Multă vreme după ce-am fost nominalizată să mențin curățenia în sala de clasă, m-am întrebat dacă băiatului care mă desemnase îi plăcea de mine sau dacă-i spusese profesoara să rostească numele meu. Nici până în ziua de astăzi nu m-am lămurit.
După cum nu știu ce s-a ales de băiat și probabil că nu voi afla niciodată.
27
Capitolul 3
În țara lui Kim
O după-amiază fatidică din iulie 1994 – o voi ține minte în cele mai vii amănunte, pentru tot restul vieții.
Aveam aproape opt ani. Afară turna cu găleata. Pe-atunci, locuiam într-o casă mică de tot și ploaia trosnea pe acoperiș cu atâta putere, încât se strecura prin el și pătrundea înăuntru. Eram cu tatăl meu și amândoi alergam de la un capăt al camerei la celălalt, încercând să potrivim gălețile în așa fel încât să colectăm apa de ploaie și să n-o lăsăm să ne inunde casa.
Brusc, am auzit o bătaie puternică la ușa din față. Când am deschis, ne-au căzut ochii pe un bărbat care părea cu totul răvășit, așa cum stătea în pragul ușii noastre, ud din cap până-n picioare. Era șeful inminban4-ului din cartierul nostru. Simplul fapt de a-i pomeni numele avea darul de-a stârni teama prin toată vecinătatea, pentru că era cel desemnat să ne supravegheze și să le raporteze autorităților tot ce se petrecea pe strada noastră.
Chiar și în zilele noastre, toată țara este plină de asemenea oameni temuți, care-i garantează regimului faptul că ține strâns în gheare viețile a douăzeci și două de milioane de nord-coreeni.
„Neapărat să vă uitați la știri diseară”, ne-a ordonat șeful, care părea la fel de tulburat ca și noi. Știa, probabil, că urma să se transmită ceva important la jurnalul de știri din acea seară.
Apoi, la fel de neașteptat cum își făcuse apariția, a și dispărut în ploaia torențială. Pentru prima oară ne dădea o asemenea directivă.
4 În Coreea de Nord, fiecare cetăţean face parte dintr-un sistem de monitorizare colectivă („Inminban”). Grupuri de 20-40 de familii sunt obligate să-şi supravegheze vecinii şi membrii aceleiaşi familii, şi să raporteze autorităţilor orice umbră de comportament care nu se conformează „disciplinei socialiste” (n. red.).
28
Seara, când au început știrile, m-am așezat și eu în fața televizorului, alături de Keumsun și de tata. Eram destul de neliniștiți, fiindcă ne rodea curiozitatea să aflăm despre ce era vorba, dar și oarecum nervoși. Trebuie că
se întâmplase ceva cu adevărat extraordinar. Ca de obicei, pe ecran s-a ivit crainica, îmbrăcată în costumul ei tradițional coreean, pe fundalul unei imagini din Phenian, care avea în prim-plan fluviul Taedong. Numai că, de astă dată, arbora o mină tristă, ca și cum ar fi fost pe punctul de a izbucni în lacrimi.
„Președintele Kim Il-Sung a murit!”, a exclamat ea brusc, luptându-se cu plânsul care o podidea.
Tatăl meu a rămas împietrit de uimire. Crainica putea la fel de bine să ne fi spus că tocmai se prăbușise cerul peste noi. Eu și sora mea ne-am întors agitate către tatăl nostru. Imaginile care se succedau la televizor ne-au uluit pe toți. Eu nu înțelegeam foarte clar despre ce era vorba, dar știam că
tocmai se petrecuse ceva de neimaginat.
La scurt timp după aceea, s-a întors și mama de la lucru, cu ochii-n lacrimi. N-o mai văzusem niciodată într-un asemenea hal. Aflase și ea vestea la spital, împreună cu colegii ei, iar unul dintre ei suferise un atac de cord, atât fusese de șocat. În ziua respectivă, mulți oameni de peste tot au murit din cauza șocului veștii care făcuse înconjurul țării. Și mama era devastată
pentru că-l iubea pe președintele nostru din tot sufletul. În copilăria petrecută la Phenian, urmașe școala de lângă Mangyongdae, mica fermă la care se născuse Kim Il-Sung. Vizitarea locului de baștină al lui Kim Il-Sung a devenit un pelerinaj național pentru nord-coreeni; și eu l-am vizitat când eram foarte mică. Mi-a povestit mama că Kim Il-Sung însuși le vizitase odată
școala – mama mea stătuse la mai puțin de un metru de Kim Il-Sung! Era foarte înalt și avea un zâmbet cald – așa spunea mama. Părea foarte bine dispus și prietenos pe toate portretele lui pe care le vedeai peste tot prin țară, cum era și cel care trona deasupra intrării în gara din Eundeok.
Kim Il-Sung era un zeu pentru noi și simpla posibilitate ca el să moară ni se părea de neimaginat. Mai puteam noi să trăim fără zeul nostru? Fără tatăl nostru? Doar el ne smulsese din ghearele ocupației japoneze, el era întemeietorul națiunii noastre, el era părintele nostru, al tuturor nord-29
coreenilor! Când a fost anunțată moartea lui Kim Il-Sung, viața cotidiană a luat o pauză de-a lungul și de-a latul țării, până la funeralii, care au fost și ele transmise la televiziune după câteva zile. Peste tot prin Coreea de Nord, au avut loc scene de isterie colectivă: soldați care se rostogoleau pe podele, plângând în hohote, femei care zbierau de durere. Pe ecranul televizorului, cu ploaia revărsându-se în fundal, crainica ne-a explicat că „până și cerul deplânge moartea Marelui Conducător”.
Astăzi, chiar dacă trăiesc în inima Seulului, această formulă continuă să-mi răsune în minte, pentru că ilustrează perfect, cred eu, îndoctrinarea la care eram supuși pe-atunci și care lucrează mai departe, cu motoarele turate la maximum, în Coreea de Nord. În ziua aceea – 8 iulie 1994 credeam cu tărie că până și cerul plângea la moartea lui Kim Il-Sung. Acum știu, bineînțeles, că ploaia torențială se datora faptului că ne găseam în plin anotimp al musonului, perioadă în care plouă masiv în toată Coreea, în fiecare an. La vremea respectivă, însă, fusesem cu desăvârșire spălată pe creier și credeam tot ce auzeam la școală și acasă. Nici n-aveam vreun motiv să nu cred – nu exista nici o metodă prin care aș fi putut afla o versiune diferită a faptelor. Nici măcar adulții nu aveau acces la vreo informație pe care s-o compare cu ce aflam de la școală sau de la televizor.
Expatrierea mi-a dat ocazia să uit măcar o parte din propaganda care ne fusese băgată pe gât și m-a învățat să văd realitatea prin proprii ochi: țara mea este condusă cu mână de fier de o familie devenită dinastie, însetată de sânge. Tatăl și fiul Kim nu sunt părinții noștri iubitori, sunt niște tirani lipsiți de scrupule. Și totuși, astăzi, covârșitoarea majoritate a compatrioților mei din partea de nord a Coreei nu pot să vadă, în nici un fel, adevărul. Poporul meu este complet izolat, într-o lume aflată în recluziune. Nu pot fi blamați că
nu se revoltă, pentru că nu știu cum să-și formeze propriile opinii și nici nu înțeleg pe deplin adevărata amploare a nefericirii lor. Realitatea dură a dictaturii de-acolo e greu de măsurat. Acces la Internet au exclusiv membrii de cel mai înalt rang ai Partidului. Să te uiți la televiziunile din alte țări, să dai telefoane în străinătate, să faci schimb de mesaje cu străinii – toate acestea sunt interzise cu strictețe și se pedepsesc prin ani de închisoare într-unul dintre lagărele de muncă sinistre de peste tot din țară.
30
Chiar și așa, mai ales ca rezultat al mitelor, din ce în ce mai multe informații se strecoară în Coreea de Nord pe la granița cu China, grație vânzătorilor ambulanți și contrabandiștilor.
Numai că influența lor abia dacă se face simțită dincolo de suprafață. La granița dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, care este frontiera cel mai puternic militarizată din lume, turnurile de veghe și câmpurile de mine formează un zid impenetrabil: mesajele nu ajung în Coreea de Nord pe-acolo, poate cu excepția câtorva manifeste care denunță crimele regimului Kim și care sunt expediate pe deasupra fortificațiilor militare. Multe familii despărțite la sfârșitul Războiului din Coreea, în 1953, nu mai știu absolut nimic de-atunci de rudele lor, care au rămas de cealaltă parte a Zonei Demilitarizate, cum a fost denumită frontiera păzită cu sârmă ghimpată, care separă cele două jumătăți ale Peninsulei Coreea.
La fel ca toată lumea, și eu am avut sufletul pustiit a doua zi după
moartea lui Kim Il-Sung. Dis-de-dimineață, mama ne-a trimis pe munți, pe Keumsun și pe mine, să culegem flori în cinstea lui Kim Il-Sung. Era o sarcină
de care ne achitam și noi, la fel ca toți ceilalți copii din Coreea de Nord, la zilele de naștere ale fiecăruia dintre cei doi conducători ai noștri. Dacă te-ntorceai cu mâna goală sau, și mai rău, cu flori galbene, puteai să te-alegi cu o mulțime de necazuri. Ai fi devenit obiectul de batjocură al tuturor și ai fi primit pedepse din partea profesorilor. Galbenul era considerat culoarea dușmanilor noștri americani. Se credea că toți americanii sunt blonzi, așa că
eram învățați să urâm culoarea galbenă.
A doua zi seara, pe 9 iulie 1994, n-ai mai fi găsit o singură floare nesmulsă, după ce toți copiii dăduseră iama în toate straturile de flori.
În ceea ce mă privește, după ce am cules flori, m-am întors și am luat parte la o ceremonie în mijlocul orașului, organizată pentru ca publicul să
