Mi-am depus testamentul pe măsuța de cafea și, cu lacrimile curgându-mi șuvoi pe obraji, m-am întins pe jos și am închis ochii. Eram convinsă că
urma să nu mă mai trezesc niciodată.
3 Între anii 1994 şi 1998, cu un vârf în 1997, Coreea de Nord a trecut printr-o teribilă foamete, a cărei principală cauză a fost oprirea importurilor de alimente din fosta Uniune Sovietică (n. tr.).
14
Capitolul 1
Scrisul ca mărturie
Martie 2011. Ușile automate se închid c-o bufnitură. Trenul în care am urcat mă hurducă înainte și înapoi, în timp ce străbate rețeaua de tuneluri subterane a metroului din Seul. Cum stau rezemată de geamul ferestrei, o întreagă paletă de culori de la reclamele strălucitoare începe să defileze pe laturile întunecate ale tunelului, cu lozinci pe care am impresia că nu reușesc să le descifrez. Totul aici, la Seul, în capitala Coreei de Sud, se mișcă prea repede, inclusiv metroul.
Mă numesc Eunsun Kim și astăzi, când scriu aceste rânduri, am douăzeci și cinci de ani.
Dacă v-ați uita la mine, vi s-ar părea, probabil, că sunt ca oricare altă
studentă. Pentru că sunt atât de slabă, poate că nici nu v-ați da seama că
sunt cea mai mare dintre toți colegii mei. Peste vreo patruzeci de minute, voi ajunge la intrarea universității Sogang, una dintre cele mai bune din Coreea de Sud. Campusul meu nu este la fel de impresionant cum sunt cele de la prestigioasele universități Coreea sau Yonsei, dar asta nu contează, mă
simt acolo ca la mine acasă, atât de multe locuri cunoscute sunt și atât de mulți prieteni mi-am făcut.
Mi-am planificat deja ziua în detaliu. Înarmată cu laptopul meu Samsung oranj cu negru, am de gând să-mi petrec ziua la bibliotecă, pregătindu-mă
pentru examene. Pe iPhone-ul meu cu carcasă mov, le voi trimite SMS-uri prietenilor și-mi voi aranja o întâlnire pe fugă la cafeneaua Starbucks din campus. Îmi place caffe-latte – nu-i atât de amar ca espresso, după gustul meu. După ce-mi voi bea cafeaua, mă voi întoarce la bibliotecă, unde voi încerca să nu adorm cu manualele în față. Studiez limba și cultura chineză la universitatea Sogang, iar ceva mai târziu veți înțelege și de ce.
În Coreea de Sud, există o concurență acerbă ca să obții notele cele mai bune, iar eu fac tot ce pot. Puțini dintre colegii mei de grupă au măcar habar de faptul că eu n-am avut posibilitatea să merg la școală timp de mulți ani și, în cea mai mare parte a timpului, mă străduiesc să-mi văd de treabă și să nu 15
le atrag atenția la cât de mult mi-am amânat educația. Îmi place să-nvăț și să
studiez, mai ales la începutul fiecărui semestru, când profesorii sunt plini de entuziasm. Mai târziu, pe la ora zece seara, mă voi întoarce în micul apartament situat chiar în inima Seulului, în care locuiesc împreună cu sora mea mai mare, Keumsun, și cu mama.
Seul, capitala Coreei de Sud, este o adevărată metropolă, cu peste cincisprezece milioane de locuitori, cu peisajul urban dominat de uriași zgârie-nori și cu o rețea de metrou subteran foarte întinsă. Marele fluviu Han curge chiar prin mijlocul orașului, dar iarna, când îngheață bocnă, poți să-l traversezi direct pe gheață, fără s-o mai iei pe vreunul dintre numeroasele poduri. Dincolo de fluviu, se înalță câțiva munți abrupți; în vârful unuia dintre ei tronează un turn gigantic, prin care se transmit programele de televiziune. Turnul Namsan este simbolul Seulului, al metropolei care m-a primit și unde mă simt acum acasă. În acest oraș, ambuteiajele pot să dureze ore întregi, chiar și în perioada ploilor torențiale de iulie, iar apartamentele se închiriază pe sume astronomice. Dar viața de aici e atât de captivantă, atât de convenabilă, și totul se mișcă atât de rapid.
Internet de mare viteză ai la dispoziție peste tot. La fiecare colț de stradă ai câte ceva interesant și amuzant de făcut, zi și noapte. Mă-ntâlnesc adeseori cu colegii mei în Sinchon, un cartier studențesc, și bem cu toții maekju, o bere locală, în baruri care par să nu se închidă niciodată. În aceleași baruri, mâncăm și caracatiță uscată și jjukkumi, o specie cu cinci brațe – o delicatesă, nu altceva. Sunt atât de mici, că poți să le bagi în gură întregi.
Colegii mei nu vor nici în ruptul capului să mă creadă când le spun că
fructele de mare sunt mai suculente și mai gustoase în Coreea de Nord. Și totuși, chiar așa este! Ei nu-nțeleg întotdeauna ce le spun, pentru că eu vin dintr-o cu totul altă lume. Și majoritatea oamenilor nici măcar nu-și imaginează cum este în această altă lume, unde m-am născut și am crescut.
Sub picioare mele, trenul rapid vibrează. Peste tot în jurul meu, nenumărate ajumas – așa li se spune în coreeană femeilor măritate sau celor de vârstă medie – își urmăresc emisiunile preferate pe telefoanele mobile, din care ies antene. Unele studente, cocoțate pe pantofi cu platformă, se țin de barele metalice ale trenului și-și ascultă iPod-urile.
16
Altele, holbându-se la oglinjoarele de buzunar, își dau cu rimel. Cu dispreț îl ignoră pe vânzătorul ambulant care face reclamă la CD-uri cu Frank Sinatra.
Vorbind printr-un amplificator pe roți, pe care-l trage după el prin tren, vânzătorul încearcă să-și plaseze colecția de CD-uri domnilor mai în vârstă.
Pe măsură ce trenul ajunge într-o stație, apoi în alta, peroanele se umplu și se golesc de călători aproape automat.
Tăcerea din metroul sud-coreean îmi îngăduie să reflectez o clipă. Îmi amintesc de stațiile de metrou din Phenian, capitala Coreei de Nord, pe care am vizitat-o împreună cu tatăl meu, cu atât de mult timp în urmă. Erau atât de grandioase și de luxoase acele stații de metrou, cu candelabre splendide, mari, de culoare violet, cum te-aștepți să vezi doar în filmele grozave de la Hollywood. Stațiile de metrou din Seul sunt mult mai anoste. O să țin minte toată viața călătoria pe care am făcut-o la Phenian. Aveam nouă ani și eram doar noi, sora mea Keumsun, tata și eu. Mami n-a venit cu noi, a preferat să
rămână acasă și să aibă grijă de una și alta prin apartament. Chiar dacă
foametea se răspândise deja și nu aveam nimic de mâncare, călătoria la Phenian mi s-a părut magică de-a dreptul. Nu existau zgârie-nori acolo, dar tot am văzut un hotel care era în construcție și se înălța deja până la o sută
cincizeci de metri. Muncitorii și mașinile atârnau sus de tot, în vârful hotelului. De la distanță, cum îi vedeam noi, păreau atât de mici, ca niște furnicuțe.
Doar trei stații mă mai despart de campusul universității Sogang și parcă
inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare, pe măsură ce trenul ia viteză.
Merge atât de repede, încât îmi creează un fel de melancolie în suflet – mi-aduc aminte că eu vin dintr-o cu totul altă lume. La mine, acolo, ne lua două
zile, nici mai mult, nici mai puțin, ca s-ajungem de la Eundeok, orășelul în care locuiam noi, la Chongjin, situat la numai nouăzeci și cinci de kilometri depărtare, unde trăiau bunicii mei. Călătoria până la Chongjin era întotdeauna epuizantă. Treceam prin locuri cu temperaturi geroase și mereu stăteam claie peste grămadă în trenuri, ca niște animale. Ne făceam nevoile în cutiuțe de tablă, pe care le căram după noi. Dacă ne ridicam de la locurile noastre, se așezau alții pe ele. În Coreea de Sud, aceeași distanță pot s-o parcurg în mai puțin de douăzeci de minute, cu trenul de mare viteză. La 17
mine, în Coreea de Nord, numai în capitală găseai condiții moderne, cum erau stațiile de metrou din Phenian, care mi se păruseră atât de amețitoare.
Mă gândesc apoi la toți cei pe care i-am lăsat în urmă, atâția oameni de care nu mai știu nimic de când mi-am părăsit țara. Pe-atunci, aveam unsprezece ani, mi-era foame și rămăsesem fără casă. Mătușile mele, unchii, colegii de școală… or fi supraviețuit foametei? În tren, un călător îmi aruncă
priviri din colțurile ochilor, de parc-aș fi o străină, care n-are ce să caute aici.
Și totuși, am încercat din răsputeri să mă integrez în această lume, cu tocurile mele înalte, fusta scurtă și jacheta mulată. Dar, indiferent dacă am reușit sau nu să arăt ca și cum aș fi din Coreea de Sud, realitatea este că m-am născut la 15 august 1986 la Eundeok, un orășel industrial din provincia Hamgyong, din Coreea de Nord. Pornită în căutare de autonomie și libertate, am ajuns, în cele din urmă, în Coreea de Sud, însă numai după o călătorie de nouă ani prin China și Mongolia. Mi-am obținut pașaportul aici, la Seul. Nu mai trebuie să trăiesc în ascunzători și am început o viață nouă.
Și totuși, amintirile despre nord îmi tot revin în minte și o întrebare anume insistă să mă bântuie: de ce oamenii din țara mea de baștină
continuă să trăiască într-o asemenea stare de suferință? De când am ajuns la Seul, am învățat, citind o mulțime de cărți și ziare, că de mizeria din Coreea de Nord se face vinovat un regim totalitar absurd. Țara se află într-un dezastru economic total. Familia Kim, devenită dinastie, singura dinastie comunistă din lume, zdrobește fără milă orice opinie contrară.
