poată jeli; în toiul întregii frenezii, am izbucnit și eu în plâns. Nu știam prea bine de ce anume plângeam, dar trăiam cu senzația că așa trebuia să fac. Țin minte că stăteam chiar lângă o fată care nu reușea să plângă de-adevăratelea.
31
„Se preface doar”, mi-am spus în sinea mea, urmărind acea unică lacrimă
care se chinuia să se formeze în colțul ochiului fetei. N-avea de ales, trebuia să-ncerce măcar. Risca să fie disprețuită, dacă nu i se umezeau ochii.
Și totuși, era o durere autentică. îl iubeam pe Kim Il-Sung din toată inima, ca și pe fiul și succesorul său, Kim Jong-Il. Erau pentru noi, tatăl și fiul, ceea ce este Moș Crăciun pentru ceilalți copii din toată lumea. Zilele lor de naștere, 15 aprilie și, respectiv, 16 februarie, erau niște minunății pentru noi, copiii. Primeam din partea lor câte un kilogram de dulciuri fiecare. Cu o noapte înainte, eram întotdeauna cât de emoționați puteam fi, iar eu, una, nu reușeam niciodată să adorm. În dimineața fiecăreia dintre cele două
aniversări, îmi puneam uniforma impecabilă și mă duceam să-mi primesc mândră punga transparentă cu bunătăți, pe care scria: „Nu avem nimic de invidiat în lume”. Presupun că era unul dintre modurile în care proceda regimul, ca să se asigure că înțelegeam bine: nu existau pe lume copii mai fericiți decât noi. În pungi erau pachete de gumă de mestecat, caramele, pastă din boabe de soia cu glazură de zahăr și biscuiți. Pe drumul de întoarcere, îmi țineam punga strânsă la piept, ascunsă sub o pânză pe care mi-o dădea mama, ca nu cumva să-mi fure alți copii dulciurile.
Chiar și după ce am ajuns în Coreea de Sud, mi-a luat mult timp să pricep adevărul despre țara mea. Nu voiam să cred că-n persoana lui Kim Jong-Il aveam un dictator nemilos. La Seul, am citit o carte scrisă de fostul bucătar japonez al lui Kim Jong-Il, care fugise la Tokio, ca să scape de sub jugul impus de el, după ce-i pregătise mulți ani sushi. În acea carte, Kenji Fujimoto relatează foarte amănunțit despre cât de crud este conducătorul nostru.
Atât de departe era de imaginea unui înger păzitor despre care învățasem la școală, încât, inițial, am refuzat să accept lucrurile despre care citisem.
Când eram elevă, în fiecare dimineață citeam, la clasă, câte o povestioară
despre viața exemplară a lui Kim Jong-Il. Într-una din ele, cu iz de basm, ni se spunea că în ziua în care se născuse Kim Jong-Il o stea se ivise deasupra muntelui Paektu, vulcanul uriaș pe care a fost întemeiată națiunea noastră, cu mai multe mii de ani în urmă. Cântam cântece despre marele nostru eliberator, Kim Il-Sung. Când eram foarte mică și am fost în vizită la Phenian, m-a dus tata să-mi arate un copac dintr-un parc situat pe malul fluviului 32
Taedong, în care se suise Kim Il-Sung, demult de tot, când era și el copil, ca să încerce să prindă un curcubeu. Mi s-a spus că așa-i venise ideea să
declanșeze revoluția socialistă.
Astăzi, mintea mea s-a eliberat de toate aceste minciuni. La Seul, am aflat despre lagărele de muncă oribile din țara mea de baștină, în care cel puțin o sută cincizeci de mii de prizonieri mor încetul cu încetul chiar în acest moment. Habar n-aveam, când locuiam în Coreea de Nord, că existau asemenea lagăre; știam doar că unii oameni dispăreau. La Seul, adeseori auzi despre alți „transfugi”, care au evadat la fel cum am evadat și eu. Acum înțeleg: țara noastră era, de fapt, o imensă închisoare în care deținuții nu erau conștienți de nenorocirea lor, de vreme ce prioritatea lor absolută era întotdeauna să lupte pentru viețile lor.
Toate aceste întrebări mi-au revenit în minte în noiembrie 2010, la mulți ani după fuga mea, când Coreea de Nord a bombardat brusc o insulă sud-coreeană din Marea Galbenă5. Patru oameni au fost omorâți în cursul atacului respectiv, la numai șaizeci și șase de kilometri depărtare de Seul. Eu și sora mea ne-am gândit că războiul stătea să izbucnească. „Ăștia-s nebuni!” mi-a spus Keumsun.
Personal, eu nu cred că va fi un război în adevăratul sens al cuvântului, la fel cum nu cred că regimul va ceda vreodată puterea, nici nu va renunța la programul său de arme atomice, pe care le construiește în secret. Și mă-ntreb fără încetare dacă voi avea prilejul vreodată să mă-ntorc în Coreea de Nord – într-o Coree de Nord eliberată de tiranie și scăpată de suferință și foamete.
5 La 23 noiembrie 2010, în timpul unui exerciţiu naval al Coreei de Sud, armata Coreei de Nord a început să tragă proiectile de artilerie asupra insulei sud-coreene Yeonpyeong. Doi marinari sud-coreeni au fost ucişi şi cel puţin 16 au fost răniţi (n.
red.).
33
Capitolul 4
„O să murim toate”.
Decembrie 1997. Deși eram slabă ca un vreasc, tot mă simțeam de parc-aș fi tras la cântar o tonă; îmi simțeam trupul prea greu ca să mă mișc. M-am prăbușit la podeaua tare și-nghețată, în penumbra nopții, care mă învăluia din ce în ce mai mult. Nu mai aveam putere s-o duc așa mai departe. Mă
părăsise mama. Când am auzit pași răsunând în casa scărilor, am rămas complet nemișcată. În acea noapte friguroasă din decembrie 1997, când aveam unsprezece ani, am știut că aveam să mor până să ajung și eu măcar adolescentă.
Deodată, am auzit în urechi un sunet înfundat. Oare visam? Sau, poate, aveam un coșmar? Am deschis ochii doar pe jumătate. O siluetă întunecată
s-a ivit în fața mea, umbra ei făcându-se din ce în ce mai mare. Înfricoșată, m-am ridicat în capul oaselor, și abia atunci am văzut că acel chip sumbru mi se părea cunoscut. Mi-am dat seama brusc: era mama, iar Keumsun stătea chiar în spatele ei! Am simțit un zvâcnet de adrenalină, care mi-a învăluit tot corpul, iar angoasele au și început să se risipească. Nici nu știam că era cu putință să fiu atât de fericită, cum mă simțeam în acel moment.
Cu doar câteva ore mai devreme îmi scrisesem testamentul, și-acum, iată-mi familia reunită. Un miracol, nu altceva.
Mă simțeam vag rușinată că-mi pusesem gândurile pe hârtie, pentru că
mama și Keumsun erau deja, probabil, pe drumul de-ntoarcere, la vremea la care scriam eu. Mă simțeam o lașă. Mai rău decât atât, eram conștientă că
scrisesem câteva lucruri foarte dure la adresa mamei. Mi-a găsit carnețelul pe care-l lăsasem pe măsuța de cafea. Mi-am ținut respirația, câtă vreme a citit ce scrisesem. Chipul ei nu trăda nici o emoție și n-o să știu niciodată la ce se gândea în acel moment anume. Câtă vreme ea citea, eu simțeam că
bucuria mea se risipea ușor.
A dispărut cu desăvârșire, când am realizat, înspăimântată, că se-ntorseseră acasă cu mâna goală. Călătoria lor la Rajin-Sonbong se dovedise 34
fără succes. Nu reușiseră s-aducă nimic de mâncare acasă, iar eu muream de foame. Nu mai pusesem nimic în gură, de când se terminase, cu două zile-n urmă, acea fiertură fără urmă de gust, din apă cu frunze de napi uscate.
Eram îngrozitor de dezamăgită, dar n-am îndrăznit să mă și arăt.
Mama părea epuizată și tulburată, după lungul drum neproductiv pe care-l făcuse, iar faptul c-a citit ce scrisesem și lăsasem pe măsuță, cu siguranță că mai rău a făcut. Nu aveam nimic de mâncare în apartamentul nostru, așa că mama s-a mulțumit să bea un pahar cu apă, în timp ce-și făcea ochii roată peste camera goală, cuprinsă de beznă.
„Singurul lucru care ne-a rămas de făcut aici este să murim”, a zis ea cu o voce slabă, de om învins.
Urma, deci, să murim toate trei.
S-a întins în tăcere pe jos, pe sacul de dormit însăilat, de-a lungul peretelui bucătăriei; acolo era locul cel mai puțin friguros din tot apartamentul. Eu și sora mea ne-am ghemuit lângă ea. Ne-a învăluit pe toate bezna, și eu am alunecat spre somn. Eram înfometate și neajutorate, dar măcar n-aș mai fi murit singură.
* * *
Dimineața, ne-a trezit zgomotul străzii, dar nici una dintre noi nu s-a mișcat deloc. Mama era țeapănă ca o statuie. Povara care-i apăsa pe umeri era prea mult prea ea și n-o putea duce. Știa că ea era ultima noastră
speranță împotriva maladiei care lovise toată patria și care se înrăutățea cu fiecare zi care trecea – foametea. Din 1995, membrii familiei noastre muriseră încet, unul după altul, iar acum noi câteșitrele urmam pe listă. Întrun interval de doi ani, o pierdusem pe bunica, iar apoi, la scurt timp, pe bunicul. Cu numai o lună în urmă, îi venise rândul tatălui meu să se ducă.
Când își ținea ochii închiși, mama probabil că revedea iar și iar în minte acest coșmar după toate aparențele fără sfârșit.
