asupra noastră zi și noapte, încă din cea mai fragedă copilărie a mea, la fel cum vegheau în fiecare gospodărie din Coreea de Nord. Portretele lor, care se găseau peste tot în țară, în orice clădire și-n orice tren al rețelei de metrou subterane de la Phenian. În cvasi-religia inventată de Kim Il-Sung, acele portrete erau considerate icoane sfinte.
Mamei noastre, însă, nu-i mai păsa. Cu grijă a scos cele două sfinte portrete ale conducătorilor din rame, apoi a desfăcut ramele în șipci. Acele bucăți de lemn erau chiar ultimele noastre obiecte vandabile. Scoțând portretele din ele, mama tocmai comisese o crimă care se pedepsea cu moartea. Drept care, trebuia să ne asigurăm că nimeni nu și-ar fi dat seama de la ce proveneau acele șipci de lemn. Dacă vecinii ar fi descoperit portretele desrămate, ar fi fost în stare să ne denunțe regimului pentru
„insultarea” celor doi conducători. Ca să fie sigură, mama a pus pe foc cele două fotografii.
Apoi a vândut ramele de lemn în piață și, cu banii obținuți pe ele, am fost și noi capabile să ne cumpărăm ceva de mâncare. După trei zile, era pentru prima dată când puneam ceva comestibil în gură. Mama părea și ea să-și fi recăpătat o brumă de energie. Apoi a hotărât să vândă șifonierul, singura mobilă pe care o mai aveam, în afară de măsuța de cafea, pe care-mi 40
scrisesem eu testamentul. Numai că, la jangmadang, piața neagră, negustorii i-au spus că șifonierul era mult prea dărăpănat pentru a mai putea fi vândut ca atare. Singura soluție era să-l fi hăcuit cu securea și transformat în lemn de foc.
Dar, dincolo de acest plan efemer, totul rămânea o mare necunoscută.
Cum aveam să supraviețuim? Asprimea iernii îi lăsa mamei prea puține momente în care să-și tragă sufletul. Tot atunci s-a și îmbolnăvit. Nu mai putea să ne întrețină și pe noi, așa că pe mine m-a trimis la o colegă, să stau cu ea. Când am plecat de acasă, nu știam dacă urma să mai mă-ntorc vreodată. Keumsun s-a urcat în tren și s-a dus la Chongjin, să locuiască la o mătușă. Mama trebuia să stea o vreme singură, ca să-și recapete puterile.
Vecinii erau îngrijorați de sănătatea ei din ce în ce mai șubrezită, cu atât mai mult cu cât afară temperatura cobora până la -15 grade. Spuneau că
fantoma tatălui meu precis ar fi venit înapoi ca să-ncerce s-o ia și pe mama cu el. În Coreea de Nord, aveai întotdeauna motive să te temi de fantome.
Erau și multe, iar mie mi-era mereu frică de ele, când eram foarte mică.
* * *
În acele câteva ultime săptămâni ale iernii 1997 – 1998, viața mea a luat o cotitură bruscă. Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai disperate după
mâncare, în mintea mamei au apărut gânduri despre ceva de neconceput: să
fugim din țară. A început să-și facă planuri despre cum să evadeze din Coreea de Nord și să se-ndrepte într-o direcție necunoscută, ca să-și salveze cele două fiice. M-am întors acasă și am revăzut-o la începutul lui februarie următor, când începuse deja să se simtă mai bine și, de îndată ce-am văzut-o, mi-am și dat seama că luase decizia înfricoșătoare: să ne-ndreptăm spre China.
Orașul Eundeok este situat la numai un ceas de granița dintre China și Coreea de Nord, dar nu ne trecuse prin cap vreodată să ne asumăm un asemenea risc. Să fi trecut ilegal acea graniță pe care patrulau gărzi înarmate cu mitraliere, instruite să tragă de cum te vedeau – mie, uneia, mi se părea nebunie curată. Unii prieteni de-ai noștri ne sfătuiseră în mare taină să ne 41
asumăm riscul și să trecem dincolo, pe teritoriul Chinei. Ne spuseseră că nu aveam nici o șansă de supraviețuire dacă rămâneam în țară. Ne povestiseră
despre mai multe familii care evadaseră în China și o duceau foarte bine. La început, mama nu-i crezuse pentru că, în tinerețea ei, țara noastră o ducea mai bine decât China. Când era ea tânără, chinezii erau cei care visau să vină
în Coreea de Nord, ca să scape de foamete. Cât de repede se schimbă
lucrurile! Mai mult decât atât, noi, în Coreea de Nord, nu știam absolut nimic despre tot restul lumii, în afară de ceea ce ne servea propaganda oficială, care nu obosea niciodată să repete că mai bine trăiam la noi decât în haosul lumii capitaliste. Trăiam într-o mare minciună, dar pe atunci nu știam.
Într-un târziu, totuși, mama se lăsase convinsă. La urma urmelor, nu mai aveam prea mare lucru de pierdut. Iar mama, dacă-i intră o idee în cap, nici vorbă să se răzgândească. Urma să devenim „dezertoare”, trădătoare de patrie. Deocamdată, însă, la momentul respectiv, preocupările noastre nu erau nici pe departe politice. Ne mâna instinctul de supraviețuire, nu vreo dorință de a ne revolta împotriva regimului. Scopul nostru era să găsim de mâncare și să supraviețuim. Nu voiam câtuși de puțin să critic dictatura lui Kim Jong-Il; voiam doar să-mi potolesc foamea. Mult mai târziu, la finalul periplului nostru atât de lung și primejdios în căutarea libertății, mi s-au deschis ochii în privința slugărniciei noastre din Coreea de Nord și am început să-nțeleg ororile acelui regim inuman. Astăzi, pot să denunț fățiș
crimele regimului nord-coreean, pentru că mă aflu în siguranță în Coreea de Sud. Iar aici, după atâta timp, am și eu, în sfârșit, burta plină.
Cincisprezece ani au trecut, iar eu țin minte limpede ziua aceea, în care au început viețile noastre de fugare. O călătorie care avea să dureze nouă
ani, dar atunci n-aveam de unde să știm.
Se lăsa noaptea peste orașul Eundeok. Primăvara își intrase de mult în drepturi, dar eu tremuram, totuși, de frig, pentru că temperatura scăzuse brusc, odată cu venirea întunericului. Keumsun, mama și cu mine ne-am strecurat afară din micul nostru apartament. Mama, în spatele nostru, a încuiat ușa, de data asta pentru totdeauna. Luasem cu mine un mic rucsac, în care aveam cele mai prețioase amintiri ale mele: câteva fotografii, mai 42
ales una cu tatăl meu purtând o așa-numită ushanka, făcută în fața statuii lui Kim Il-Sung de la Phenian. Era poza mea preferată cu el. Jur-împrejurul nostru, pe stradă, trecătorii cu care ne încrucișam pașii habar n-aveau că era ultima oară când ne vedeau. Mai devreme, în aceeași zi, mama se dusese la o prietenă să împrumute o secure și un ferăstrău, pretinzând că avea nevoie de ele ca să taie niște lemne. Dar nu-ndrăznise, luând acele unelte cu împrumut, să-i spună prietenei că de-acum erau ale noastre și aveam de gând să le păstrăm. Aveau să ne ajute să facem rost de hrană pe parcursul călătoriei noastre în marele necunoscut. Nu trebuia să facem nimic altceva decât să tăiem niște lemne ici și colo, să le vindem și să ne cumpărăm de mâncare, ne spusese mama, care a avut întotdeauna un bun simț practic.
Era întuneric beznă când am ajuns în satul de la granița cu China, după
vreo oră și ceva de mers în spatele unui camion hârbuit. Învăluite în mantaua nopții, ne-am îndepărtat de sat și am luat-o peste câmpuri, ascunzându-ne prin tufișuri și boschete. Dintr-odată, după ce ochii mi s-au acomodat cu întunericul, am zărit în depărtare un indicator pe care scria:
„Fluviul Tumen”. Dincolo de acel curs de apă era China. Libertatea și – ceea ce eu, cel puțin, speram și mai mult să găsim – orezul ne așteptau de partea cealaltă. Chiar în aceeași seară, urma să ajungem în China.
Locul respectiv de pe malul fluviului ne era deja cunoscut, fiindcă mai făcuserăm același drum cu câteva săptămâni înainte. Prima noastră
încercare de trecere a frontierei avusese loc la începutul lui martie. Urmând sfaturile unor contrabandiști cu experiență, plecaserăm de-acasă cu intenția de a traversa fluviul înghețat. Numai că, odată ajunse acolo, ne fusese limpede că veniserăm prea târziu. Calupuri mici de gheață pluteau pe apă.
Gheața începuse deja să se topească, așa că era clar – trebuia s-așteptăm până iarna următoare. Ni se păruse atât de mult timp de așteptat. După
acea primă tentativă, ne întorseserăm la Eundeok în creierii nopții, descurajate.
Și totuși, mama noastră nu era genul care să renunțe ușor, așa că
hotărâse că aveam să ne întoarcem după ceva timp și să trecem Tumenul primăvara. Și-atunci, dacă tot auziserăm că fluviul nu era cine știe ce adânc, aveam să-l trecem prin apă, în loc s-o luăm peste gheață.
43
Drept urmare, iată-ne la cea de-a doua încercare. Ne-am apropiat în liniște de malul râului. La câțiva metri de apă, ne-am întins pe nisip. De-acolo, puteai să-i urmărești pe soldații care patrulau de-a lungul frontierei, cum veneau și se duceau peste coline și printre ele. Am rămas nemișcate și tăcute câteva ore bune. Mama calcula pe mutește cât răgaz aveam între fiecare sosire și plecare a patrulelor.
Pe la miezul nopții, îndată după ce unul dintre soldații de patrulă trecuse de noi, ne-a dat semnalul și s-a îndreptat spre mal, iar eu și Keumsun am urmat-o, una în spatele celeilalte. Când am ajuns la fluviu, mi s-au înfundat picioarele în apa înghețată. N-avuseserăm ocazia să-nvățăm să înotăm, dar mama ne ținea strâns pe-amândouă. Mai întâi, apa mi-a ajuns la genunchi, apoi, parcă imediat, până sus de tot, la gât. Am avut senzația că eram cât pe ce să mă scufund cu totul. Ce frică mi-era! Eu și Keumsun ne țineam strâns de mama noastră cea încă hotărâtă. Dar tot mama și-a dat seama că fluviul era prea adânc pentru noi două, așa că ne-am întors pe malul de pe care plecaserăm. Ce ușurare!
Și totuși, am o mamă încăpățânată. Ne-a lăsat acolo s-o așteptăm până
când ea trecea fluviul de una singură și ne găsea și nouă un loc pe unde să
putem trece. Treptat, silueta i se pierdea în depărtare. Mie-mi clănțăneau dinții, în timp ce o urmăream dispărând în întuneric. Mă temeam c-ar fi putut să se înece și că n-am mai fi văzut-o niciodată. Și, dacă totuși ea reușea s-ajungă de partea cealaltă, de sora mea și de mine ce se-alegea? Când mama s-a cufundat în beznă, a început să-mi bubuie inima-n piept.
