arătam în continuare sănătoasă, și oricum trebuia să mă duc la școală – de 22
fiecare dată. Poate că această capacitate mi-a îngăduit să supraviețuiesc, în timp ce alții n-au scăpat.
La Eundeok, datorită mamei, care lucra la spital, aveam toată familia ce să mâncăm. Tot ce ne trebuia, ca hrană, aducea ea de la cantina spitalului –
așa că noi n-am suferit de foame timp de mulți ani. Adeseori, mama se plângea că tata nu era cu picioarele pe pământ. îl găsea și prea naiv, și nu destul de puternic, fizic vorbind. Țin minte că mă uitam la fotografia lor de la nuntă și mi se părea că el arăta mai degrabă robust, dar tot eu, pe urmă, îmi spuneam că devenise, într-adevăr, cam fragil. Odată, îl trimisese mama să
fure și el niște grâu de pe ogorul din apropiere, ca să avem ceva de mâncare.
Nu numai că se-ntorsese cu mâna goală, dar nici paltonul pe el nu-l mai avea. Li-l dăduse, probabil, țăranilor care-l prinseseră la furat și amenințaseră să-l dea pe mâna autorităților. Mama fusese de-a dreptul furioasă. În Coreea, bărbatul trebuie să fie puternic, dacă vrea ca femeia să-l respecte. Căsătoria lor fusese aranjată de bunica mea din partea mamei, când mama se mutase de la Phenian la Chongjin, marele oraș-port din estul Coreei de Nord.
Tata nu avea deloc simț practic, în schimb avea și el ceva ce-l pasiona – să
scrie. La fabrică, el era cel care se oferea voluntar, de fiecare dată, să scrie rapoartele și articolele propagandistice. Dar, mai presus de toate, avea o inimă de aur, ceea ce pentru mine, ca fiică a lui, era suficient.
De asemenea, puteam să contez pe sora mea mai mare, Keumsun, ca să
mă apere ori de câte ori simțeam vreo amenințare. Și când veneau băieții să
se lege de mine, ea nu ezita niciodată să-i înfrunte. Deși odată ne-a luat cineva drept gemene, mie nu mi se pare că semăn prea tare cu Keumsun. Ea e cu doi ani mai mare decât mine, dar mai scundă, cu pielea mai tuciurie și cu ochi mari, care, tocmai, contrastează cu ai mei. Pe de altă parte, avem același nas și se vede clar că facem parte din aceeași familie. Înainte de toate, Keumsun a fost dintotdeauna o personalitate dinamică. Este o fire încrezătoare în propriile forțe și e-n stare să convingă pe aproape oricine că
are dreptate. La Eundeok, prietenii părinților mei o porecliseră „micuța adultă”, pentru că părea, într-adevăr, un om mare.
23
În copilărie, îmi plăcea să merg la școală și eram o elevă bună. În fiecare dimineață, același ritual. Mă trezea mama, cu noaptea-n cap. După ce reușeam să mă trezesc, mă spălam pe față cu apă rece, care iarna, de multe ori, mai avea puțin și-ngheța. După ce terminam cu spălatul, îmi călcam cu grijă uniforma de școală, care consta într-o fustă bleumarin, o bluză albă și o cravată roșie, care însemna că făceam parte din „Organizația de pionieri”.
Încă nu aveam voie să port insigna cu chipul lui Kim Jong-Il, pe care toată
lumea – băiat sau fată – și-o prindea pe piept, după ce se înscria în
„Organizația de Tineret”.
Când afară tot nu se luminase de ziuă, ieșeam în fuga mare din casă și mă-ntâlneam cu toți colegii mei, pe esplanada cea mare din centrul orașului.
La ora șapte fix, porneam în marș către școală rânduri-rânduri, clasă după
clasă, intonând cântece care-i slăveau pe conducătorii patriei noastre, în timp ce mărșăluiam: „Deși suntem încă mici, avem sufletul mare, / Și mereu gata de luptă sub comanda marelui general Kim Jong-Il!”
Unul dintre cântecele mele preferate se intitula Lungul drum către cunoaștere și relata odiseea tânărului Kim Il-Sung, adică trecerea lui peste munți în China, pe vremea când lupta împotriva imperialiștilor japonezi.
După ce mergeam zece minute în marș, militărește, eu și colegii mei ne opream dintr-odată cu toții și profesoarele veneau să ne inspecteze uniformele. În cele din urmă, după ce treceam hopul inspecției, ni se dădea voie să intrăm în clase. Începeam fiecare zi cu câte o lectură în tăcere, de obicei a unei pagini despre tinerețea lui Kim Jong-Il, din care trebuia să
tragem învățăminte despre cum să ne comportăm. Odată, am citit o povestioară despre Kim Jong-Suk, mama lui Kim Jong-Il, care aduna grăunțe sub privirea mirată a fiului ei. „De ce faci asta, mămico? Avem destul de mâncare și așa”, voia să știe viitorul dictator al țării. „Pentru că nici măcar o boabă din resursele de preț ale patriei noastre nu trebuie să se piardă”, îi răspundea cu înțelepciune mama lui.
Nu-nțelegeam eu întotdeauna mesajul ascuns din fiecare anecdotă de acest fel, dar tot încercam să le rețin, pentru că așa ne cereau profesorii.
În clasă, de multe ori mă uitam în jur pe furiș. Eram patruzeci în total și stăteam la pupitre aliniate cu grijă, în șiruri.
Catedra mare, de lemn, a profesoarei trona pe un podium, în partea din față a clasei. Pe peretele din spatele ei se afla tabla neagră, iar deasupra 24
acesteia – un portret al lui Kim Jong-Il, care ne supraveghea cu atenție în orice moment. În partea din spate a clasei aveam o sobă, pe care iarna o foloseam ca să ne încălzim gustarea de prânz.
În fiecare dimineață când intra în clasă, profesoara îl punea pe câte unul dintre noi să citească povestioara despre Kim Jong-Il cu glas tare. Studierea vieții conducătorilor patriei noastre era una dintre cele mai importante materii, alături de matematică, limba și literatura coreeană și doctrina comunistă.
În clasă trebuia să păstrăm liniștea. Chiar și cea mai mică obrăznicie era pedepsită prin umilire publică: în fața întregii clase, profesoara ne bătea cu bățul indicator. Pe-atunci, credeam că așa se și cuvenea, ca oricine făcea gălăgie să primească respectiva pedeapsă. Trebuie s-adaug, totuși, că eu însămi n-am avut parte niciodată de un asemenea tratament, fiindcă eram considerată o elevă cuminte.
Chiar și așa, cu toate că eram o elevă cuminte nu scăpăm de ședințele de autocritică, obligatorii pentru toată lumea, de oriunde în țară, indiferent dacă erai muncitor în fabrică sau elev. La mine-n clasă, la sfârșitul fiecărei zile, fiecare coleg trebuia să-și mărturisească fărădelegile în fața întregii clase. Țin minte că într-o zi făcusem o remarcă pe ton critic, în timp ce trudeam în grădina profesoarei, o sarcină care li se atribuia „elevilor cuminți”: „Ce rost are s-adunăm tot porumbul ăsta, când oricum nu vom putea să-l mâncăm?”, am bombănit mai mult pentru mine. „Această
atitudine individualistă nu poate fi tolerată în societatea socialistă din Coreea de Nord!”, m-a pus la punct profesoara, care m-a chemat la ea, după
ce una dintre colegele de clasă m-a pârât.
A doua zi, a trebuit să-mi calc pe inimă și să-mi fac autocritica. După ce am terminat, ca să-i plătesc polița, și eu am reclamat comportamentul colegei care mă turnase. Ca să fiu cinstită, am simțit un fel de plăcere sadică
să mă răzbun, pentru că eram geloasă pe fata respectivă. Tatăl ei lucra în aceeași fabrică unde lucra și-al meu, dar, cum el era încadrat pe o funcție superioară față de tata, familia ei primea provizii mai multe decât familia mea.
La școală, erai obligat să respecți ierarhia clasei. La începutul fiecărui an școlar, ne „alegeam” un șef al clasei și pe cei răspunzători de îndeplinirea celor mai importante sarcini. Chiar dacă, oficial, acestea erau alegeri libere, 25
de fiecare dată nu figura decât un singur candidat, pentru fiecare funcție.
Numai acum, când mă gândesc retrospectiv la copilăria mea, îmi dau seama că alegerile de-atunci nu erau decât de formă.
Iată un exemplu de cum se desfășurau alegerile la nivel de clasă. Odată, în ajunul zilei de alegeri, profesoara m-a chemat la ea în particular, probabil pentru că eram o elevă cuminte. A doua zi, a întrebat clasa: „V-ați gândit la un candidat?” N-a răspuns nimeni. După câteva clipe de tăcere, eu am ridicat două degete și am arătat nervoasă către unul dintre colegi, zicând:
„Kim Song-Ku” – așa cum primisem dispoziție cu o zi înainte. „Sunteți de acord cu toții?”, i-a întrebat apoi profesoara pe colegi.
Fără nici o ezitare, toată clasa, în unanimitate, a fost de acord, și-uite așa colegul meu Kim Song-Ku s-a văzut ales. Tatăl său era dulgher și noi bănuiam c-o aproviziona pe profesoară cu lemn de foc. În Coreea de Nord, cea mai bună metodă prin care puteai să le asiguri copiilor tăi succesul școlar era să
