Totul mi se părea foarte nou. La început, am stat în cameră cu o colegă
chinezoaică. Pentru prima oară împărțeam camera cu cineva care nu-mi era rudă. Nu mi-a fost ușor – fata sforăia, dar, cu timpul, m-am obișnuit și cu asta.
Sigur că m-am și plimbat pe acolo. Voiam să explorez o țară atât de mare, chiar dacă era foarte scump pentru mine. Voiam să merg la New York, un oraș pe care visasem dintotdeauna să-l văd cu ochii mei. De multe ori îmi închipuisem cum ar fi fost să beau o cafea într-o cafenea newyorkeză. În imaginația mea, era un oraș atât de internațional, de șic, de luxos. Adevărul este c-am rămas oarecum dezamăgită când am ajuns acolo, într-un târziu.
Era plin de turiști. Clădirile erau atât de înghesuite unele într-altele, încât uneori mi se părea că nu pot să respir, de parcă m-ar fi sugrumat cineva.
Dincolo de orice, însă, chiar este buricul pământului, ca metropolă – așa mi s-a părut și m-am bucurat că avusesem ocazia să-l văd și eu. Dar Chicago îmi place mai mult, fiindcă este mai puțin aglomerat – un oraș rafinat.
152
În privința studiilor mele, lucrurile erau mult mai dificile. Trebuie să trag din greu! Timp de aproape trei luni, am făcut câte patru ore de limbă
engleză în fiecare zi, ca să ajung la nivelul celorlalți. Apoi am început cursurile de psihologie „adevărate”, ceea ce a însemnat, pentru mine, trecerea la o provocare de alt nivel, fiindcă totul era predat în limba engleză.
Făceam tot posibilul să fiu atentă, dar nu reușeam, de multe ori, să înțeleg decât aproximativ jumătate din ce spunea profesorul. Și-n fiecare săptămână, trebuia să scriu câte un eseu, ceea ce chiar că era foarte greu pentru mine. Mă dădeam peste cap, dar n-am reușit să obțin mai mult de nota 6 la seminar. Nu era de natură să mă-ncurajeze, dar nici nu m-am lăsat păgubașă. Recunosc sincer că faptul de a fi luat parte la cursurile dintr-o clasă americană era o experiență grozavă. Auzisem că studenții americani sunt mult mai activi în clasă decât cei din Coreea, dar diferența nu mi s-a părut chiar așa dramatică. În tot cazul, cel mai mult aveau de lucru studenții străini. Dar trebuie spus și că majoritatea studenților americani aveau slujbe cu jumătăți de normă, ca să-și poată plăti studiile. Asta era ceva ce mi s-a părut demn de tot respectul, iar studenții sud-coreeni, care se plâng așa frecvent, ar putea să învețe din experiența colegilor lor americani.
La unul dintre seminarele mele, fiecare student avea de prezentat în fața clasei propria-i țară de origine. Drept care eu, bineînțeles, am vorbit despre Coreea de Nord. Mi-am dat seama că nimeni dintre cei de față nu știau mare lucru despre țara mea, dar curiozitate exista. În timp, le-am povestit încercările prin care trecusem și le-am împărtășit povestea vieții mele.
Rezultatul a fost că mulți dintre colegii mei de grupă și-au exprimat respectul față de mine, pentru că depășisem toate acele experiențe pe care le trăisem. Erau convinși că făcusem un lucru extraordinar. Mai cu seamă
colega mea de cameră americancă era de-a dreptul fascinată de povestea mea. Știa că publicasem o carte care, din păcate, în momentul acela nu exista decât în variantă franceză. Asta o făcea să se simtă frustrată, și pe mine la fel. Dar acum există și-n limba engleză și, iată, și-n alte limbi, în mâinile dumneavoastră!
Din păcate, nu toată lumea este la fel de înțelegătoare față de nord-coreeni. De multe ori, studenții sud-coreeni se țin departe de mine, după ce 153
află care-mi sunt originile. Asta-i realitatea, însă, și e tristă, dar în Coreea de Sud, trebuie subliniat, Nordul este și acum „dușmanul”. Plus că mai e și teama de spionii nord-coreeni.
În ceea ce mă privește, mă consider coreeană mai presus de toate. Ori de câte ori cineva mă-ntreabă de unde sunt, răspund că „sunt din Coreea”; dacă mă-ntreabă: „De Nord sau de Sud?”, i-o întorc: „Din amândouă!” Cred că e cel mai bun răspuns posibil. Vreau să ajut omenirea să-nțeleagă situația din Peninsula Coreea, pentru ca suferințele poporului meu să nu fie uitate.
De aceea m-am și apucat de scris această carte. Și, ca s-ajut lumea să
deschidă ochii în această problemă, este esențial pentru mine să fiu capabilă
să vorbesc englezește.
Grație șederii mele în Statele Unite ale Americii, mi-am îmbunătățit radical cunoașterea limbii engleze, chiar dacă sunt încă departe de a o vorbi la perfecție. M-am întors la Seul în mai 2013 și am avut rapid ocazia să-mi testez cunoștințele de limbă engleză. Peste vară, am fost invitată la Londra, să vorbesc în cadrul celui mai mare talk-show scandinav8, după apariția cărții de față și în limba norvegiană. Eram stăpânită de nervozitate. Urma să
apar alături de câteva vedete mari de televiziune, iar gazda emisiunii voia să
mă pună să vorbesc în engleză. Producătorul mi-a pus la încercare cunoștințele de engleză la telefon. Am ezitat, la cât de stresată eram. De obicei, prefer să vorbesc printr-un interpret. Dar mi se oferea o șansă
extraordinară de a-mi spune povestea în fața unui mare public. În ultimă
instanță, am acceptat invitația și, cu toate ezitările mele, când a sosit ziua cea mare, mi-am luat zborul către Londra.
Când am aterizat, producătorii norvegieni m-au întâmpinat cu mare căldură. În platoul emisiunii, toată lumea s-a întrecut să-mi dea asigurări.
Tensiunea din jurul meu era palpabilă. Mai întâi, a fost liniște, apoi spectacolul s-a dezlănțuit. Mai multe vedete rock din Scandinavia și-au 8 Este vorba despre „Skavlan”, talk-show găzduit de jurnalistul norvegian Fredrik Skavlan. Emisiunea este înregistrată în Stockholm şi în Londra, apoi este difuzată în Norvegia şi Suedia (n. red.).
154
amintit cum porniseră de jos și atinseseră succesul. Pe urmă, a venit și momentul-cheie al serii: a luat cuvântul un bărbat solid, cu ochi verzi. Mi s-a spus că era un cântăreț englez, celebru în lumea întreagă, al cărui nume de scenă era Sting.
Eu nu auzisem de el – poate că eram prea tânără și, apoi, în Coreea de Nord, genul de muzică interpretată de el era interzisă. Când gazda emisiunii m-a întrebat dacă știam cine era Sting, am recunoscut că îi căutasem biografia pe Google înainte să-nceapă emisiunea, ca să nu mă fac de râs în fața camerei de filmat. Publicul a râs. Eu, însă, eram concentrată pe ce aveam de făcut, să-mi spun povestea despre viața pe care o începusem la Eundeok, locul din care eram. La început, eram agitată pentru că trebuia să
vorbesc și engleza îmi ieșea din gât cu hopuri. Dar, după ce m-am înfierbântat puțin, am uitat de emoții și mi-am spus povestea pentru prima oară într-o limbă străină. În platou, se lăsase o tăcere intensă – toți ascultau cu mare atenție. Mi s-a pus un nod în gât, când am relatat moartea tatălui meu și i-am descris mormântul, pe care de-atunci nu l-am mai putut revedea. Nu mi-am putut reține lacrimile să se rostogolească pe obraji. Când am terminat de vorbit, publicul a izbucnit în aplauze. Sting a venit să stea de vorbă cu mine mai târziu. Mi-a mulțumit și ne-am fotografiat împreună. Am rămas profund emoționată, văzând cât de impresionați erau și el, și restul celor de față. După câteva săptămâni, am aflat despre cartea mea că
devenise un bestseller în Norvegia.
După ce m-am întors de la Londra la Seul, am absolvit și eu, în fine, cursurile Universității Sogang. Însă partea cu adevărat dificilă abia începea.
Trebuia să-mi găsesc o slujbă care să-mi placă și-n felul ăsta s-o mai scutesc de eforturi pe mama, care nu se pensionase, deși ajunsese la o vârstă.
Scopul meu suprem, cum spuneam, este să devin psiholog de copii. Ca să
mi-l ating, visez să mă-ntorc în Statele Unite ale Americii și să-mi iau acolo un masterat. Mai întâi, însă, trebuie să stăpânesc și mai bine limba engleză și să obțin o nouă bursă. Iată care sunt planurile mele pentru următorii câțiva ani.
Am pornit la scrierea cărții de față cu sentimentul că aceasta-i misiunea mea și este dragă inimii mele – să depun mărturie, cu autoritatea faptului trăit, despre situația din Coreea de Nord și să ajut, atât cât pot, la alinarea poverii de pe umerii poporului meu, care este oprimat de o dictatură
155
totalitară. Acesta-i motivul pentru care deocamdată lucrez în cadrul unei organizații non-guvernamentale cu sediul la Seul, Alianța Cetățenilor pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord (NKHR), care se străduiește să-i mobilizeze pe conducătorii din lumea întreagă să întreprindă ceva în legătură cu soarta Peninsulei Coreea – partea de la nord față de paralela de 38° – și să-i ajute pe transfugii din Coreea de Nord, care se refugiază în capitala sud-coreeană. În numele acestei organizații non-guvernamentale, am călătorit la Jakarta, să-l întâlnesc pe Marzuki Darusman, Raportorul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite. Diplomatul acesta indonezian era responsabil de pregătirea unui raport despre crimele comise de regimul lui Kim Jong-un Aceste eforturi internaționale s-au lovit de inflexibilitatea junelui dictator, care nu îngăduie ca inspectorii Națiunilor Unite să-i treacă lui granița. Chiar și așa, sunt convinsă că toate aceste eforturi își vor atinge scopul într-o bună zi și că dinastia Kim va fi spulberată.
Iar când acest lucru se va întâmpla, vor fi spulberate și ultimele vestigii cumplite ale Războiului Rece.
Acum, scriind ultimele rânduri ale cărții, o amintire îngropată adânc în memorie îmi revine în minte. Când eram copil și locuiam la Eundeok, la primul etaj al blocului nostru stătea o tânără mămică. Pe măsură ce foametea devenea din ce în ce mai aprigă, îi era tot mai greu să găsească de mâncare pentru bebelușul ei. Până la urmă, nici apă suficientă nu mai avea să-i dea de băut. Așa că, într-o bună zi, înfometat cum era, copilașul a murit.
Se putea foarte bine ca acel copil să fi fost eu.
