Și ne-a lăsat să plecăm. Fiecare dintre noi avea câte un bagaj mic și am luat-o la pas prin curte, către blocul 805.
Am urcat cu liftul până la etajul opt. Când am ajuns în fața ușii apartamentului nostru, eu am vârât cheia în broască și am răsucit-o, iar ușa s-a deschis. Am intrat și am aprins luminile. După tradiția coreeană, ne-am descălțat când am intrat în locuința propriu-zisă și ne-am îndreptat spre bucătărie. Pe partea stângă, o ușă dădea într-o cămăruță care era, de fapt, sufrageria. Pe jos, erau câteva urme de picior mari, de noroi uscat. Tot în partea stângă, am găsit o altă cămăruță, care avea chiar și un balcon. Trei camere aveam cu totul, un adevărat palat pentru noi, în comparație cu locuințele noastre de până atunci.
Apartamentul era gol și murdar. Nu avea nici măcar o mobilă, iar gazele nici nu funcționau. Peste tot praful era de-un deget. Cei care locuiseră acolo înaintea noastră lăsaseră totul într-o stare deplorabilă. Era evident că femeia de la administrație, care ne spusese că făcuse curățenie, ne mințise.
128
Așadar, ca să ne simțim și noi cu adevărat acasă, am început prin a face curățenie, folosind ce aveam. În acel moment al vieților noastre, aproape că
nu puteam spune dacă trăiam în realitate sau visam, pur și simplu.
După un ceas de făcut curățenie, am deschis cele patru cutii de carton din camera de zi. Ne fuseseră livrate direct acolo în timpul zilei, înainte să
ajungem. Cutiile acelea conțineau toate bunurile pe care le aveam noi pe lume – de fapt, care ne fuseseră date la centrul Hanawon. Haine, pături, o mașină de gătit orezul… erau lucruri la mâna a doua, pe care ni le donaseră, ca gest caritabil, mai ales oamenii bisericoși – așa ni se spusese. Ni se umpleau inimile de bucurie, văzând cum alți oameni erau dispuși să ne ajute să începem o viață nouă.
Afară, se lăsa noaptea peste Seul, iar luminile orașului luminau cerul nopții cu o intensitate pe care în Coreea de Nord, pur și simplu, n-o puteai găsi nicăieri. Metropola părea să nu cunoască limite.
Eu și mama am cercetat fiecare colțișor al apartamentului. Așa pustiu cum era, ne făcea să ne simțim dintr-odată singure.
Pentru prima oară de când plecaserăm de la Eundeok, eram cu adevărat singure pe lume, numai noi două – n-o aveam nici măcar pe Keumsun lângă
noi. Nu ne întâmpinase nimeni acolo și nu cunoșteam pe nimeni în blocul acela, în tot orașul acela, ba chiar în toată acea țară care, începând cu acea seară, deveniseră casa noastră.
Pare absurd și lipsit de gratitudine, dar, dintr-odată, după ce făcuserăm atâta drum până în Coreea de Sud și obținuserăm actele de identitate pe care nici nu visaserăm să le primim, după bucuria pură a zilei în care scăpaserăm de-a binelea de viața pe ascuns, după ce fuseserăm primite și găzduite în această țară nouă pentru noi, am fost copleșită de un sentiment de imensă tristețe. Mă simțeam ca și cum toate greutățile și privațiunile ultimilor nouă ani îmi reveniseră în minte dintr-odată, în momentul acela.
Viitorul părea un teritoriu necunoscut pe care-l aveam de cucerit. Mama simțea și ea, probabil, același lucru.
129
După ce am mai făcut curățenie prin casă, am cedat în fața oboselii și am adormit amândouă. N-am mâncat, fiindcă nu aveam nimic de mâncare și nici curajul sau dorința de a merge până în oraș să cumpărăm ceva.
Așa c-am scos cele patru pături pe care le aveam și le-am întins exact în mijlocul camerei. Am stins lumina. Pe acele pături ne-am așezat. Ne-am cuibărit una lângă cealaltă. Încălzindu-ne una pe alta, am adormit.
130
Capitolul 15
Noua mea viață
De îndată ce ne-am aranjat puțin, am început să ne gândim cum să ne organizăm noua viață. Ca întotdeauna, prioritatea noastră era să găsim o metodă prin care să ne întreținem. Ajutorul financiar oferit de autorități ne-ar fi ajuns cel mult câteva luni într-o țară în care costurile vieții le depășeau chiar și pe cele din China, că de Coreea de Nord nici nu putea fi vorba.
Ne făcuserăm planuri precise. Mama urma să-și găsească o slujbă, iar eu îmi reluam școala. În felul ăsta, aș fi avut ocazia să recuperez cei nouă ani pierduți, până nu era prea târziu să mai merg vreodată la școală. Doar nu era să ne culcăm pe lauri și s-o facem pe turistele în Coreea de Sud.
N-a trecut mult și mama și-a găsit serviciu ca bonă. Era o slujbă comună
în acea țară, pentru că existau foarte puține grădinițe, iar mamele care voiau să-și continue carierele n-aveau ce face decât să angajeze bone care să aibă
grijă de copiii lor. Așa că mama s-a mutat la o familie care locuia departe.
Venea acasă doar o dată la fiecare două săptămâni.
Timp de un an, am locuit mai mult singură în apartamentul acela mare.
Mă-nscrisesem la școală și temele îmi ocupau cea mai mare parte a fiecărei zile: în Coreea de Sud, trebuia să-nveți până târziu în noapte, dacă voiai să ții pasul cu colegii de clasă.
Traiul de una singură a fost o nouă provocare și m-a ajutat în dezvoltarea caracterului. Am învățat să fac față chestiunilor care se iveau în viața de zi cu zi și să găsesc un echilibru în felul de a-mi petrece timpul. Mi-a fost destul de greu la început. Neavând aproape deloc timp liber, rar mi se-ntâmpla să-mi gătesc și mâncam în oraș de cele mai multe ori, la fel ca majoritatea sud-coreenilor. Sunt atât de multe restaurante ieftine și ademenitoare peste tot… Dimineața, nu mâncam nimic la micul-dejun, ci beam doar un pahar de lapte. Adevărul este că, în primele câteva săptămâni, beam în fiecare zi mai multe pahare… până când am început să am dureri de burtă, despre care am aflat curând că mi le provoca laptele băut în exces. Nu băusem niciodată
131
chiar atâta lapte. Ce ironie a sorții: eu, care supraviețuisem unor vremuri de foamete cumplită, sufeream acum de consum alimentar excesiv!
După agonia și solitudinea din primele zile, mi-am făcut repede prieteni la școală. Eram cu cinci ani mai mare decât colegii mei de clasă. La început, n-am vorbit cu nimeni despre vârsta sau trecutul meu, de teamă să nu fiu văzută într-o lumină proastă. Dar apoi, ușor ușor, am început să răspund la întrebările celorlalți și să le spun povestea mea. Ce mobilizator era să poți trăi așa, în libertate, la Seul. Viața de aici era palpitantă, amuzantă și uneori foarte grea, dar apăsătoare, în orice caz, nu mai era. Existau nenumărate atracții care meritau să fie vizitate. După școală, noii mei prieteni din clasă
mă luau cu ei, să mâncăm ceva pe fugă – de obicei, toppoki, niște turte mici de orez, îmbibate într-un sos roșu, picant, după care se dădeau în vânt mai cu seamă studenții. Pe urmă, ne duceam să cântăm karaoke. În această
societate care mie, cel puțin, uneori mi se părea egoistă, aveam mare nevoie de acel grup de prieteni, de sentimentul de solidaritate care mă-ncercase când mă aflasem în Coreea de Nord și care atât de tare-mi lipsea de când ajunsesem aici.
Cu timpul, am început să mă simt din ce în ce mai în largul meu în mediul sud-coreean, probabil pentru că eram tânără și-mi venea mult mai ușor să
mă adaptez la noua viață, decât îi venea generației mamei mele. După o vreme, am început să-i ridic în slăvi surorii mele, Keumsun, aflată încă la Shanghai, meritele vieții în Coreea de Sud. Visul meu era să vină și ea să ni se alăture. Am început să vorbim în mod regulat la telefon, povestindu-ne ce mai făceam cu viețile noastre. Keumsun era fericită în China, dar nu datorită
țării, în primul rând, ci pentru că se îndrăgostise din nou, iar prietenul ei, de data asta un soldat chinez, se purta foarte frumos cu ea.
La un moment dat, pe la mijlocul anului 2007, mi-a dezvăluit un secret:
„Sunt însărcinată, dar să nu-i spui mamei deocamdată”.
Eu mi-am ținut gura, dar ea, după ce au mai trecut câteva luni, a trebuit să-i dea și mamei vestea cea mare. Aștepta o fetiță. La sfârșitul anului 2007, s-a măritat cu iubitul ei chinez, așa că de-acum putea să-și „oficializeze”
