Spre norocul ei, de două ori pe an, pleca o lună să-și viziteze familia din China, care o întâmpina cu brațele deschise. Când soțul ei avea să-și termine serviciul militar, atunci s-ar fi întors și ea în China. Amândoi abia așteptau să-și poată crește fetița împreună.
* * *
Cam tot pe-atunci, mi-am schițat și eu viitorul în Coreea de Sud. La vârsta de douăzeci și cinci de ani, am luat hotărârea să urmez colegiul, după ce aș fi terminat de recuperat clasele nefăcute la vremea lor – în loc să-mi iau slujbe mărunte, ca să câștig bani. Ezitam, fiindcă tot ce studiam acolo mi se părea uneori anost, dificil și lipsit de satisfacții. În China, mă-nvățasem să mă
descurc de una singură, să fiu stăpână pe viața mea, să învăț la locul de muncă, așa cum fac adulții. Iar aici, la Seul, mă trezisem înapoi la școală, cea mai bătrână din clasă, cu colegi poate mai puțin maturi decât mine, dar cu siguranță mai bine școliți. Mi se părea și umilitor, când vedeam că școlarii mai mici decât mine știau mai multe lucruri, drept care eu trebuia să mă
spetesc să-i ajung din urmă.
Până la urmă, însă, am luat hotărârea fermă de a mă înscrie la universitate. Mi-am dat seama că, dacă voiam să am vreodată un serviciu bun în Coreea de Sud, aveam neapărată nevoie de studii superioare. Piața muncii de-aici era mai mult decât competitivă, iar educația solidă era mai importantă ca orice.
Singura problemă: era mai ușor de spus decât de făcut. În Coreea de Sud, o mulțime de părinți își pregătesc odraslele încă de la grădiniță, pentru intrarea la cele mai bune universități din țară. De multe ori, ei angajează
profesori de engleză, care încep să le mediteze copiii de la vârste încă foarte fragede. Mai mult decât atât, elevii adolescenți merg la școli particulare după orele de școală, care se numesc hagwon și ale căror cursuri durează
136
până noaptea târziu. Eu, în schimb, dacă nu avusesem nimic de-a face cu școala timp de nouă ani, eram într-un mare dezavantaj.
Din fericire pentru mine, Universitatea catolică Sogang, una dintre cele mai prestigioase din țară, oferea un program special pentru studenții din Coreea de Nord, cum eram și eu. Spre deosebire de studenții sud-coreeni, aici nu trebuia susținut un examen de admitere – doar un interviu. Și taxele de școlarizare ne erau acoperite. O șansă incredibilă pentru mine, pe care eram hotărâtă să n-o ratez.
Să fi fost, cu toții, vreo patruzeci de nord-coreeni la Universitatea Sogang.
În lipsa unui asemenea program, ar fi fost aproape cu neputință, pentru niște studenți ca noi, să ne construim cariere solide în această țară.
Vreau să profit aici de ocazie și să le mulțumesc celor care au creat acest program și mi-au oferit și mie o asemenea șansă.
Interviul meu de admitere la Universitatea Sogang a mers bine și am ales specializarea principală „Literatura și civilizația chineză”. Trebuia să-mi pun la bătaie toate forțele, pentru a-mi acoperi punctele slabe din educație.
Fiindcă petrecusem atâția ani în China, cel puțin la studiile chinezești plecam cu un avantaj. Norocul meu, fiindcă nu eram la fel de bună și la alte materii.
Oricum ar fi fost, dădeam tot ce aveam mai bun în mine.
Familia mea – cele două rude ale mele care se speteau muncind într-un magazin universal sud-coreean, ca să mă sprijine pe mine financiar să-mi fac studiile – avea mari speranțe în ceea ce mă privește. Mama și Keumsun își găsiseră de lucru în braseria marelui magazin Homeplus, care se găsea nu departe de apartamentul pe care-l împărțeam toate trei. Ele dormeau în camera de zi și-mi lăsaseră mie cealaltă cameră, ca să pot învăța la ore târzii și să mai apuc să dorm câteva ceasuri pe noapte.
De multe ori mi s-a întâmplat să mă trezesc dimineața și să nu pot să
cobor din pat, ca să mă duc la cursuri, fiindcă stătusem până prea târziu să-nvăț. Din fericire, profesorii m-au ajutat de la bun început să recuperez anii pierduți și m-au tot încurajat să continui. Mai ales profesoara de engleză, Noh Jae-Hoon, care venea la școală dis-de-dimineață, înainte să înceapă
cursurile, ca să-mi dea mie meditații și să mă-ndemne să nu mă las.
137
O mulțime de sud-coreeni m-au ajutat enorm în ultimii ani și le mulțumesc din străfundurile sufletului meu.
Alții sunt indiferenți, iar alții păstrează o anumită distanță față de mine.
Se feresc de cei de la nord – fiindcă ei sunt „dușmanii”. Nu trebuie uitat că, oficial vorbind, cele două Corei sunt și acum, din punct de vedere tehnic, în război, cum au fost din 1950 până azi. Unii sud-coreeni sunt nemulțumiți că
noi, transfugii, beneficiem de sistemul de la ei din țară, grație ajutorului guvernamental. Și totuși, am și eu acum pașaport sud-coreean, care-mi dă
dreptul de a vota. Sunt în egală măsură cetățeană a Coreei de Sud, cum este oricine altcineva din această țară. Dar unii, tineri și bătrâni deopotrivă, nu mă privesc drept o egală a lor. Mă tratează la fel cum îi tratează pe toți imigranții din Asia de Sud-Est, din Filipine, din Cambodgia – „sărăcimea”, pe care o disprețuiesc.
Uneori, în timpul discuțiilor mele cu ceilalți studenți de la universitate, unii se declarau împotriva reunificării celor două Corei, pentru că nu voiau ca banii plătiți de ei ca impozite să fie folosiți pentru a-i întreține pe
„sărăntocii” de nord-coreeni. Mă simțeam destul de afectată, când îi auzeam spunând asemenea lucruri. Mă șoca și ce scriau ziarele, pentru că de multe ori se refereau la regimul totalitar fondat de Kim Il-Sung și la populația Coreei de Nord ca și cum ar fi totuna, deși nord-coreenii sunt primele victime ale regimului. Coreea de Sud n-a fost dintotdeauna „Tărâmul Făgăduit” al Edenului, dar ne-a primit și-i suntem recunoscători pentru ocazia oferită. Atâta doar, că uneori ni se face dor de țara noastră și cădem pradă nostalgiei. Nu suntem nerecunoscători, dar cred că e normal să-ți reamintești, măcar din când în când, momentele mai fericite ale copilăriei.
În acei primi ani petrecuți în Coreea de Sud, ori de câte ori ne simțeam triste sau însingurate, eu, mama și Keumsun ne așezam în cerc în apartament, seara, și stingeam luminile. Pe întuneric, ne spuneam povești despre trecut și cântam cântece nord-coreene, până când trecea noaptea.
Nici o grijă, nu făceam apologia regimului condus de Kim Jong-Il.
138
Aveam o mulțime de prieteni nord-coreeni, care erau fugari, ca și mine.
Printre ei se număra și iubitul meu, care scăpase dintr-un lagăr de muncă –
unul dintre multele și rău-famatele din universul concentraționar al regimului lui Kim Jong-Il. Când l-am cunoscut, era jurnalist practicant la Donga-Ilbo din Seul, unul dintre cele mai mari cotidiane sud-coreene. A venit să-mi ia interviu pentru un articol pe care-l scria, despre foștii refugiați nord-coreeni, acum studenți în Coreea de Sud. Iată cum s-au îndrăgostit doi nord-coreeni, de partea liberă a Cortinei de Fier.
Iubitul meu disprețuia profund regimul stalinist al Coreei de Nord.
Avându-l alături, am început și eu să-mi dezvolt propriile vederi politice și mi-am dat seama de amploarea ororilor comise de sistemul dictatorial. În opinia lui, nu eram destul de critică la adresa regimului. El se angajase într-o bătălie politică și voia să vadă regimul prăbușindu-se, în timp ce majoritatea transfugilor din Coreea de Sud stau în cochiliile lor și preferă să se concentreze pe propriile eforturi de a se integra în societatea sud-coreeană.
Înțelegeam implicarea iubitului meu, dar eu aveam o motivație oarecum diferită. Mai degrabă decât să văd regimul răsturnat de la putere, îmi doream să-i ofer jumătății de nord a poporului meu, cea uitată de lumea întreagă, o voce prin care să se exprime.
Ca să-mi păstrez vie această motivație, m-am înscris într-un club de drumeții pentru nord-coreeni. Din când în când, la sfârșit de săptămână, urcam pe munții înalți care înconjoară Seulul. Ne ajutam unii pe alții și ne și distram de minune. Pe urmă, am început să merg la slujbele de la o biserică
protestantă, condusă de un pastor de origine tot nord-coreeană. Chiar dacă
