situația. Căsătoria n-a fost decât în acte, n-au mai făcut cununie, nici petrecere. Dar ea o ducea foarte bine la Shanghai. Folosindu-se de acte de 132
identitate contrafăcute, reușise, iată, să se mărite oficial cu un soldat al Armatei Populare de Eliberare! A reușit acest lucru prin șiretenia socrului ei, care pur și simplu o adora. Actele – tot contrafăcute – pe care le folosise inițial fuseseră destul de bune ca să-și găsească o slujbă oarecare, dar nu ca să se căsătorească. Drept care, socrul ei a procedat destul de ingenios: a cumpărat actele de identitate ale unei domnișoare care decedase recent.
Orice era posibil în China, dacă aveai bani… și, voilà, Keumsun, măritată sub numele altcuiva, dar folosindu-se de documente autentice. M-a lăsat uimită
inventivitatea omului ăluia.
Keumsun fusese norocoasă să-și găsească o familie atât de generoasă.
Părinții soțului ei o iubeau și o tratau ca pe o prințesă, iar pe nepoțica lor nou-născută o răsfațau de-a dreptul. Keumsun a fost fericită să meargă și să
locuiască la ei, în apropiere de Hangzhou, care nu era departe de Shanghai, câtă vreme soțul ei stătea la cazarmă. Nu trebuia să gătească, nici să facă
treburi prin casă, mi-a spus ea la telefon. Era foarte rară o asemenea situație. Aflând asemenea lucruri despre viața ei în China, mi-am dat seama cât de greu mi-ar fi fost s-o conving să vină alături de noi la Seul.
În ianuarie 2008, eu și mama ne aflam în Coreea de Sud de mai bine de un an. Mama pusese deoparte niște bani, iar eu aveam vacanța de iarnă. Așa că ne-am hotărât: mergeam în China s-o vedem pe sora mea mai mare și să
celebrăm nașterea fetiței ei. Acum era posibil să facem așa ceva, de vreme ce eram adevărate sud-coreence, nu niște imigrante cu statut ilegal. Nu mai riscam nimic dacă mergeam în China. În secret, mergeam și cu intenția de a încerca să o convingem pe Keumsun să vină cu noi la Seul.
Am luat avionul până la Shanghai și de acolo până la Hangzhou. A fost realmente o minune să ne revedem toate trei. Însă Keumsun nu dorea câtuși de puțin să vină cu noi în Coreea de Sud, de vreme ce trăia foarte bine alături de noua ei familie. Pe deasupra avea și o fetiță fermecătoare, de care trebuia să se-ngrijească. Așa că ne-am întors la Seul triste și fără ea.
Totuși, cu timpul și cu fiecare convorbire telefonică pe care am avut-o cu ea, parcă am convins-o să se mai gândească. Atât de dor mi-era de ea, încât m-am folosit de orice argument care-mi trecea prin minte, ca să-ncerc s-o conving să vină lângă noi. „Într-o bună zi, acoperirea ta s-ar putea să fie 133
descoperită, și-atunci, dacă te prind chinezii, o să ai de suferit consecințele.
Ar fi și-n interesul tău să vii aici și să devii cetățeană sud-coreeană, să câștigi niște bani și, pe urmă, să te-ntorci în China, fără să mai fi în pericol vreodată”, obișnuiam să-i spun.
Și mai era ceva: Coreea de Sud era mult mai dezvoltată decât China și, dacă veneai pregătit să muncești din greu, puteai câștiga o mulțime de bani aici.
După câteva săptămâni, Keumsun s-a lăsat convinsă. A fost de acord să
vină la noi în vizită, fie și temporar. Ce tare m-am bucurat, când am auzit-o spunând asta!
Însă rămânea problema modului în care ar fi putut părăsi China, ca să
vină până la noi. Avea, ce-i drept, o carte de identitate chineză „autentică”, dar nu avea pașaport, iar fără el nu putea pleca din țară. Și nu se putea duce să ceară să i se facă pașaport, pentru că atunci autoritățile și-ar fi dat seama că folosea o carte de identitate care nu-i aparținea. O singură soluție avea –
să plece ilegal printr-o altă țară, așa cum procedaserăm și noi.
Am găsit imediat numărul de telefon al traficanților care ne ajutaseră pe noi în 2006. N-au părut să dea pe dinafară de entuziasm, dar învățasem să-i respect și să am încredere în ei, pentru că-și ținuseră cuvântul față de noi.
Ca să-i atenuăm îndoielile, i-am promis lui Keumsun tratament de VIP: putea părăsi China fără să fie nevoită să traverseze pe jos deșertul mongol.
De când ajunseserăm la Seul, aflaserăm că era foarte simplu să organizezi plecarea unui nord-coreean în Coreea de Sud, fără a mai trece prin deșert.
Traficanții ne puteau face rost de un pașaport sud-coreean fals, care i-ar fi permis fugarului să se urce într-un avion către Coreea de Sud. Și, când avionul ateriza pe aeroportul Incheon, tot ce avea de făcut persoana respectivă era să se predea autorităților sud-coreene, și de-acolo aveau ei grijă de tot. Nu mai trebuia să-și riște viața urcându-se pe gardurile „verzi”
sau alergând de nebun prin deșertul Gobi. Orice era cu putință… atâta vreme cât erai în stare să plătești.
Traficanții ne-au cerut zece milioane de woni (în jur de zece mii de dolari americani), aproximativ de trei ori mai mult decât ne costase pe mine și pe mama trecerea prin Mongolia. Mama le-a cerut să-i facă o reducere 134
celeilalte fiice a ei, amintindu-le că eram „cliente fidele”. S-a tocmit cu ei până când, în cele din urmă, a obținut o reducere destul de frumușică: nu mai trebuia să le plătim decât șapte milioane și jumătate de woni.
În mai 2008, având pașaport fals, Keumsun a părăsit China și a venit în Coreea de Sud. Și-a lăsat în urmă soțul, măcar pentru o vreme, și pe fetița ei, lăsând-o în grija socrilor. O dată în plus, și soțul, și familia lui s-au dovedit a fi oameni de o mare noblețe sufletească și generozitate. Au înțeles decizia ei și s-au arătat încrezători în Keumsun. Știau că avea să se întoarcă, într-o bună
zi, de îndată ce ar fi câștigat niște bani și ar fi obținut pașaport sud-coreean.
Mie mi se păreau de toată lauda socrii surorii mele, iar ea, mai mult decât norocoasă de a se fi măritat cu fiul lor.
Dar, în ultima clipă, Keumsun a fost nevoită să-și amâne voiajul.
Traficantul îi promisese un bilet de avion; însă, din motive necunoscute, itinerariul ei s-a schimbat. În cele din urmă, a fost îmbarcată pe un vas, care a traversat Fluviul Galben și tot pe teritoriul sud-coreean a ajuns. Urmând instrucțiunile primite, s-a predat autorităților vamale, în calitate de fugară
din Coreea de Nord.
A fost luată și supusă la interogatorii de către cei de la Serviciului Național Coreean de Informații, la fel ca noi. După o lună, i s-a dat drumul –
interogatoriul mersese bine. Când a ieșit de acolo, a reușit să evite cele trei luni de pregătire de la centrul Hanawon, de care noi avuseserăm parte. La vremea respectivă, centrul era copleșit de numărul mare de transfugi. În 2008, peste două mii opt sute de nord-coreeni au ajuns în Coreea de Sud, cei mai mulți după o călătorie periculoasă, la fel cum făcuserăm eu și mama.
Centrul Hanawon funcționa deja la capacitate maximă, iar lui Keumsun, de vreme ce avea rude în Coreea de Sud, i s-a dat voie să sară peste cursurile de pregătire de acolo.
Așa încât a venit să locuiască alături de noi. Ce bine era să fim din nou împreună! Ca de obicei, Keumsun s-a adaptat repede, păstrându-și totodată
spiritul independent. Dar inima ei era tot în China, la soțul și restul familiei.
Ținea legătura cu ei în mod regulat. În fiecare zi, vorbea cu soțul său pe calculator. Erau de nedespărțit. Soțul părea să fie foarte îndrăgostit de Keumsun, care-i spunea uneori că era prea ocupată, ca să vorbească mai 135
mult. Își ascundea tristețea foarte bine, dar eu știam, în ciuda calmului ei aparent, că și-ar fi dorit din tot sufletul să fie alături de soț și de familie. Într-o zi, am dat peste o sticlă goală de soju, o tărie coreeană. Keumsun probabil că-și înecase amarul în alcool – dar era mult prea discretă, ca să mai și vorbească despre asta.
