Se temea probabil să nu-și piardă unicul fiu. Și, cu siguranță, se temea că
n-ar mai fi primit bani de la noi, sud-coreencele, din ziua în care băiatul ar fi venit să locuiască alături de noi.
Mama știa, de asemenea, c-ar fi fost o povară financiară enormă, dacă
băiatul venea la noi. Fiind cetățean chinez, frățiorul meu n-ar fi fost recunoscut ca transfug nord-coreean de către autoritățile sud-coreene.
După ce c-ar fi trebuit să plătească mult vreunui traficant de persoane pentru a-l aduce în Coreea de Sud, mama n-ar fi avut ce face decât să-l înfieze, fiindcă altfel n-ar fi putut rămâne în țară legal. Și, bineînțeles, el n-ar fi beneficiat de ajutorul financiar al guvernului sud-coreean, rezervat numai celor care aveau statut de transfugi din Coreea de Nord.
Și mai era ceva: unui țărănuș chinez, care nu vorbea o boabă de coreeană, i-ar fi venit incredibil de greu să se adapteze într-o societate 143
foarte competitivă, în primul rând la nivel școlar, a insistat mama. Chiar și așa, eu nu mi-am pierdut speranța. I-am spus că trebuia neapărat să-l luăm cu noi – pentru a-i asigura un viitor, dacă nu din alte motive. Nici n-a vrut s-audă, însă eu eram gata să-mi sacrific timpul și energia pentru a-mi ajuta fratele să recupereze și să țină pasul cu școala, și pentru a-l învăța bunele maniere. Copilul ăsta mi-a fost întotdeauna foarte drag – și-mi este și acum.
Pe parcursul excursiei, am încercat să stau de vorbă cu el. Trebuia să
găsesc o metodă prin care să-l conving să vrea el, în primul rând, să vină cu noi în Coreea de Sud. Altfel, taică-său era în stare să ne acuze de „răpire internațională” și putea foarte bine să ne dea pe mâna justiției.
Dar nu mi-a fost ușor deloc să găsesc un moment potrivit în care să
discutăm această problemă, numai eu și băiatul, pentru că tatăl ne privea cu suspiciune. Era mai mult decât conștient de ce intenții aveam și nu-și lăsa fiul de unul singur nici măcar o clipă. Nu-i dădea voie să împartă camera cu noi și, în rarele momente în care se-ntâmpla să rămân față-n față cu fratele meu mai mic, el imediat se îmbufna și schimba subiectul conversației.
Aveam senzația că-i spusese taică-său deja să nu discute pe această temă cu vreuna dintre noi. Drept care, tot ce făcea fratele meu era să-mi ceară
mereu alte și alte cadouri, să-i cumpăr cutare sau cutare lucru, și părea că nu se mai oprește.
La sfârșitul acelei vacanțe, misiunea mea se dovedise un eșec. M-am întors în Coreea de Sud cu o greutate pe suflet. Când aveam să-l revăd pe frățiorul meu? Și dacă ne vom mai întâlni, el s-ar fi comportat și mai rău decât acum? Dar am refuzat să renunț așa ușor. Poate că avea să se maturizeze, pe măsură ce creștea. Poate că avea să se îndepărteze măcar puțin de grobianul de taică-său.
O dată pe lună, îi telefonez și-acum de la Seul. Pentru o asemenea convorbire telefonică la distanță, el are de mers până la oficiul poștal dintr-un sat destul de aproape de „ferma” țăranului chinez. Încerc să mențin vie relația, încerc să gândesc în continuare pozitiv și sunt hotărâtă să-l ajut să-și facă un viitor, indiferent ce presupune asta. Mi-am stabilit acest obiectiv.
144
Capitolul 16
Vise de realizat
Într-o zi de luni, pe 19 decembrie 2011, la ora șapte și nouă minute seara, cam în timp de terminam de scris la cartea de față, am primit un mesaj de la un prieten, refugiat nord-coreean ca și mine. Mesajul era scurt: „A murit Kim Jong-Il!”
În acel moment, am crezut că era, pur și simplu, o glumă proastă.
Asemenea zvonuri circulau frecvent prin mediile noastre. Dar prietenul respectiv mi-a confirmat. Crainica de la știrile nord-coreene, cu lacrimile revărsându-i-se pe obraji, tocmai anunțase decesul „Iubitului Conducător”.
Deci era adevărat. Aceeași femeie anunțase, în 1994, și moartea lui Kim Il-Sung. Imediat l-am sunat pe iubitul meu, care fusese trimis într-un lagăr de muncă și avusese atât de mult de suferit de pe urma dictatorului recent răposat. Pe urmă, am sunat-o pe mama și m-am dus repede să-i împărtășesc vestea cea mare și lui Keumsun. Dictatorul sinistru, care provocase atâta suferință unei țări întregi, murise. „Ce mult mă bucur s-aud!”, mi-a spus iubitul meu.
Eu, în schimb, nu mă bucuram deloc, nici nu mă simțeam răzbunată.
Singura întrebare care-mi venea în minte era: măcar acum or să se reunifice, în sfârșit, cele două Corei?
Dar mi-am dat seama rapid că nici vorbă nu era să se-ntâmple ceva de felul ăsta prea curând. Moartea lui Kim Jong-Il nu însemna câtuși de puțin sfârșitul regimului Kim din Coreea de Nord. Al treilea fiu al dictatorului, Kim Jong-un, se pregătea deja să preia puterea și era gata de orice pentru a prelungi dictatura cu a treia generație. Coreea de Nord este singura țară
comunistă, în care frâiele puterii au trecut din generație în generație, pe linie ereditară.
145
Noul dictator, Kim Jong-un, era doar cu trei sau patru ani mai mare decât mine și avea să decidă viitorul patriei mele. Când l-am văzut pentru prima dată, mutra lui grăsună mi s-a părut așa de antipatică, încât m-a făcut să mă
simt oarecum îngrețoșată. Totuși, faptul că era foarte tânăr mi-a insuflat o rază de speranță. Poate că unul ca el avea să schimbe sistemul? Unde mai pui că fusese școlit în străinătate, în Elveția? Știa cum stăteau lucrurile în restul lumii. Poate că-n felul ăsta exista posibilitatea să se-ndrepte în direcția cea bună? O mulțime de specialiști de frunte își exprimau îndoielile, dar eu nu-mi pierdeam speranța.
În tot cazul, nu există scuză pentru el, nici loc de greșeală. Pentru că nord-coreenii sunt din ce în ce mai sătui de regimul opresiv. Tot mai mulți dintre ei știu de-acum că există și viață mai bună prin alte părți și că viața din Coreea de Nord nici nu se apropie măcar de „raiul comunist” care le-a fost promis.
Pe 15 aprilie 2012, regimul nord-coreean se pregătea să celebreze cu mare fast centenarul nașterii lui Kim Il-Sung, „Președintele Etern” al Coreei de Nord. Propaganda oficială promisese întregii populații că avea să ajungă
în sfârșit o națiune „bogată și puternică”. Citind asemenea titluri în ziar, nu mi-am putut reține un zâmbet, oscilând o vreme între amărăciune și mânie.
Când eram copil și Kim Il-Sung încă trăia, ne promisese „orez și supă de vită”
în fiecare zi, pentru toți. Iată că trecuseră de-atunci douăzeci de ani și-acest obiectiv simplu tot nu fusese îndeplinit. Și da, sunt în postura de a emite judecăți în sensul ăsta, pentru că tatăl și bunicii mei au murit de foame. Așa că promisiunea cu națiunea „bogată și puternică” s-a dovedit a fi o minciună
sfruntată, în ciuda festivităților extravagante pe care le pusese la cale regimul.
În realitate, Kim Jong-un și toată familia lui nu vor nimic altceva decât să
stea la putere cât mai mult cu putință. Nu le pasă de cei peste douăzeci și două de milioane de nord-coreeni care trăiesc în mizerie.
Chiar și așa, cred că regimul nu va rezista la nesfârșit. Oficial, sigur că
nimeni nu poate face asemenea predicții cu o siguranță absolută, dar 146
informațiile obținute prin intermediul traficanților ilegali, care acționează
