Când avionul s-a oprit, pasagerii s-au ridicat și s-au îndreptat în șir către ieșirea din față. Noi, cei din grupul transfugilor, am rămas așezați, după cum fuseserăm instruiți. Odată avionul golit, am fost conduși către ieșirea din spate. Ne aștepta un autobuz chiar la baza scării. După ce ne-am urcat și ușile s-au închis în urma noastră, autobuzul a plecat și a început să parcurgă
pista de aterizare care părea să nu se mai termine. La un moment dat, a trecut printr-o poartă și a luat-o pe altă șosea. Ajunsesem în Coreea de Sud și nici măcar n-apucasem să văd și eu clădirea aeroportului în interior.
Pe fereastra vehiculului, mă holbam la noua mea patrie. Mă uimea curățenia. Pe măsură ce înaintam, se vedeau mai multe blocuri de locuințe și străzi. Nu mi-am dat seama imediat că ne aflam la Seul. În China, mă
120
obișnuisem cu metropolele gigantice, precum Shanghai-ul. Însă primul șoc de ordin cultural l-am avut atunci când sosisem la Dalian, direct de la țară.
Rămăsesem surprinsă văzând străzi largi și pietoni grăbiți, care treceau pe lângă noi, atât de diferiți de oamenii înfometați de la țară. Țin minte cu deosebită claritate prima noastră vizită într-un centru comercial. Într-o singură oră, văzusem bunuri de toate felurile, mai multe și mai variate ca în toată viața mea. Ne petrecuserăm după-amiaza minunându-ne la vederea fiecărui magazin. Iar după câteva ore, ieșiserăm din acel bazar gigantic fără
nimic altceva în mâini decât o banală sticlă de apă. Era tot ce ne puteam permite să cumpărăm. La Dalian, coșul nostru de cumpărături era mai mereu gol, drept care mama îmi spusese că visul ei era ca într-o bună zi să-și poată permite să-l umple.
Eram, deci, în Coreea de Sud, și autobuzul nostru s-a oprit în fața unei clădiri înconjurate de un zid de beton, prelungit în partea de sus cu o întăritură de sârmă ghimpată. Am coborât cu toții. Un individ în uniformă
ne-a făcut percheziție corporală, ne-a verificat documentele și ne-a pus câteva întrebări scurte. Pe urmă, fiecare membru al grupului nostru a primit câte un pachet cu îmbrăcăminte, o periuță de dinți și un tub de pastă de dinți. Eu am ajuns într-o încăpere cu alte cinci femei. În comparație cu camera în care locuisem în Mongolia, totul era confortabil, curat și primitor.
Mă simțeam în siguranță. Am stat acolo șase zile, tot așteptând să fiu supusă
testului oral. Era ultima încercare pentru mine, cea care avea să-mi hotărască viitorul. Dac-o treceam, abia atunci aș fi îndeplinit condițiile pentru obținerea cetățeniei sud-coreene. Mă simțeam încrezătoare în propriile puteri, dar eram conștientă că tot mai trebuia să fiu calmă și concentrată.
Apoi a sosit și ziua cu pricina. Când mi-a venit și mie rândul, gardienii m-au despărțit de mama și m-au băgat într-o celulă, singură. Trebuia să fiu izolată de orice comunicare cu tot restul lumii, pe durata cercetării.
Ferestruica din acea încăpere nu îngăduia decât pătrunderea unei raze de lumină firave și o privire stingheră pe străzile de afară. Ca să-mi mai treacă
121
plictiseala, mi-am lipit fața de geam și m-am uitat lung la pietonii care treceau, visând să mă plimb și eu pe dinafara ferestruicii, la fel de liberă ca ei. Mă simțeam cu adevărat prizonieră. Ca să mai omor timpul, am dormit cât am putut de mult.
Și apoi au început interogatoriile zilnice, care păreau să nu se mai sfârșească. Se desfășurau sub autoritatea Serviciului Național de Informații din Coreea de Sud (NIS). Ce scop aveau? Să identifice orice spion nord-coreean care ar fi încercat să se infiltreze în Coreea de Sud, de vreme ce, din punct de vedere oficial, cele două jumătăți ale peninsulei Coreea încă se aflau în stare de război.
În fiecare zi, mă puneau să le mai spun o dată povestea mea, relatând fiecare detaliu al vieții mele de la Eundeok și cum evadaserăm noi trei – eu, mama și Keumsun. A trebuit să le comunic date, adrese și nume pe care nu mi le mai aminteam. A trebuit să fac asta în fiecare zi. Uneori, se-ntâmpla să
mai amestec unele detalii cu altele. Cel care mă interoga se purta politicos, dar mă și presa.
— Spui asta, bine, dar să știi că mama ta ne-a oferit o variantă diferită.
Mama era supusă interogatoriului concomitent, dar nu ni se dădea voie să ne vedem.
— Mama ta este chiar mama ta biologică?
Am rămas cu gura căscată.
— Ai oferit servicii sexuale, cât erai în China, cum a făcut colega ta X?
Auzind așa ceva, mi s-a pus un nod în gât și n-am reușit să mai scot o vorbă.
Înainte să fim despărțite, eu și mama ne puseserăm de acord că nu vom vorbi despre frățiorul meu pe jumătate chinez. Era ceva care o făcea să se simtă foarte stingherită. Și totuși, după numai două zile, cel care-mi punea întrebările m-a luat prin surprindere, spunându-mi că știa tot ce era de știut despre fratele meu mai mic. Probabil că mama cedase la presiunile interogatoriului. Înghesuită-n corzi, am recunoscut și eu totul.
122
Privind în urmă, îmi dau seama că acest amănunt nu ne-a prejudiciat câtuși de puțin dosarul. Situația noastră s-ar fi dovedit mai riscantă dac-am fi fost membre ale Partidului Muncitorilor în Coreea de Nord. Într-un asemenea caz, anchetatorii ne-ar fi suspectat că eram spioane trimise de nord-coreeni să culegem informații despre Coreea de Sud.
* * *
Altceva-mi stătea mie pe suflet și mă ținea trează noaptea – Keumsun, care era tot la Shanghai. De când părăsiserăm China, nici eu, nici mama nu avuseserăm posibilitatea să comunicăm cu ea. În schimb, înainte de a pleca, îi promiseserăm că-n cel mult patruzeci de zile aveam să fim la Seul, așa cum și nouă ne promiseseră contrabandiștii, și că urma s-o sunăm pe telefonul mobil de îndată ce am fi ajuns acolo. Încercaserăm o dată din Mongolia, dar fără succes. Probabil că era foarte îngrijorată în privința noastră. Așa că nici n-a început bine primul meu interogatoriu, că i-am implorat pe bărbații de pe partea cealaltă a mesei să-mi îngăduie să dau un singur telefon în China –
unul, și-atât. Dar lucrătorii Serviciului de Informații sud-coreean au fost de neînduplecat și mi-au spus că nu aveam voie să iau legătura cu nimeni pe durata interogatoriului. Eram disperată și am tot insistat să-mi dea voie s-o sun pe sora mea numai o dată, s-o anunț că eram în viață, măcar atât. Dar, vai! o vreme îndelungată m-am rugat de ei degeaba.
Până la urmă, văzându-mă chiar atât de disperată, au hotărât să-mi facă o favoare. Mi s-a dat voie să telefonez, dar convorbirea să țină trei minute –
nici o secundă în plus.
Am smuls receptorul din furcă și am format numărul lui Keumsun.
Tremuram toată, de nervoasă ce eram, cât mi-a sunat la ureche. Îmi țineam respirația. În ciuda legăturii telefonice slabe, tot i-am recunoscut vocea surorii mele, imediat ce mi-a răspuns.
— Soră-mi-o, tu ești? Eu sunt, Eunsun! Suntem în viață, sunt la Seul, cu mama!
Când mi-a răspuns Keumsun, am izbucnit în lacrimi, auzindu-i vocea. Erau lacrimi de bucurie, care se prelingeau pe receptorul telefonului. Ca de obicei, Keumsun a fost cea puternică. Și-a păstrat calmul, la celălalt capăt al 123
firului. Însă cum ofițerii îmi țineau socoteala timpului trecut, n-aveam de irosit nici măcar o secundă. I-am spus rapid toate informațiile importante.
— Nu pot vorbi mult, pentru că sunt chiar acum în interogatoriu, dar te rog să nu-ți faci griji, pentru că totul merge bine. Mama e bine și ea. De cum ieșim de aici, te sunăm să-ți povestim totul.
Când am pus telefonul în furcă, m-am simțit copleșită de un sentiment de ușurare. Am revenit în fața celor care mă supuneau la întrebări. Eram în continuare închisă într-o celulă, dar nu-mi mai păsa de nimic. Tocmai scăpasem de o povară uriașă.
Întrebările au fost reluate și păreau că nu se mai termină. Per ansamblu, interogatoriul meu a decurs bine, cu atât mai mult cu cât aveam să aflu mai târziu că alții, în aceeași situație ca și mine, fuseseră supuși testului cu detectorul de minciuni.
