Mă simțeam foarte ușurată. Câteva momente, am stat să mă relaxez și să-mi recapăt suflul. Parcă-mi fusese luată o imensă povară de pe umeri.
După alte câteva minute, mama și restul grupului mi s-au alăturat. În acel moment, ne-am simțit unite printr-un puternic sentiment de solidaritate.
Celelalte trei femei, care erau foarte religioase, am ținut să-i mulțumească
lui Dumnezeu prin rugăciune. Și, fără să spună o vorbă, ne-au luat și pe noi de mâini și am format un cerc. Toate trei l-au ridicat în slăvi pe Iisus Hristos, cu voce tare. M-am rugat și eu, pentru prima oară în viață. Mă simțeam copleșită de toate cele prin care trecusem. Pierdute acolo, în imensitatea deșertului, nu eram decât un cerc insignifiant de ființe umane, dar cel puțin ne aveam una pe alta. Pentru că eu nu sunt religioasă din fire, am păstrat tăcerea, dar în sinea mea, mă rugam ca toate să ne meargă bine și de atunci înainte.
Între timp, lumina zilei se răspândise peste tot în jurul nostru și am văzut că deșertul în mijlocul căruia ne aflam era foarte impunător. Era ora cinci dimineața. Soarele lumina deja nisipul și rocile de culoarea caramelei. La orizont nu se vedea nimic, doar niște coline stâncoase ici și colo. Peisajul era deopotrivă miraculos și neliniștitor.
Mai târziu, la Seul, navigând pe Internet, aveam să aflu că ne aflam în deșertul Gobi, unul dintre cele mai aride din lume. Dar, la vremea respectivă, încă nu știam asta – habar n-aveam eu de geografie. Singurul nostru obiectiv, al întregului grup de femei, era să mergem drept înainte și să ne predăm armatei mongole care, după cum ni se lămurise, urma să ne transporte la ambasada sud-coreeană, de vreme ce Coreea de Sud avea încheiat un acord cu Mongolia, ca transfugii din Coreea de Nord să fie trimiși la Seul. Urma să aflăm dacă lucrurile stăteau chiar așa.
Pentru moment, prioritatea noastră era, pur și simplu, să supraviețuim fără provizii în deșertul acela. Traficanții ne dăduseră fiecăreia dintre noi câte un cârnat și o sticlă de apă. Oficial, explicația fusese că nu trebuia să
cărăm greutăți în timpul drumului prin deșert, mai ales că, potrivit spuselor 112
lor, aveam să ne întâlnim foarte repede cu mongolii primitori. Dar eu aveam îndoielile mele. Și-acum, ce făceam, unde mergeam? Spre norocul nostru, dincolo de gardul mongol, am dat peste un drum. În sfârșit, ajungeam și noi la civilizație. Tot ce trebuia să facem era să urmăm acel drum, și cu siguranță
aveam să găsim un sat și niște oameni.
Dar, după trei ori de mers, tot nu văzuserăm țipenie de om. Au început să
ne cuprindă îndoielile, cum o țineam tot înainte, sub soarele arzător. Eram sau nu pe drumul cel bun? Eu eram convinsă că da, numai că nu toate celelalte femei îmi împărtășeau optimismul și voiau să se întoarcă. În momentul respectiv, intuiția îmi spunea s-o țin tot înainte, așa că le-am spus celorlalte că eu grăbeam pasul, ca să cercetez puțin zona.
Am luat-o înaintea grupului, călcând hotărâtă pietrișul drumului. N-a trecut mult și, prin lumina orbitoare a soarelui, am distins ceva ce mi s-a părut a fi o colibă pierdută în deșertul pustiu. Eram pe punctul de a mă-ntoarce să informez și restul grupului despre descoperirea făcută, când m-am pomenit cu doi bărbați în uniforme, care s-au ivit parcă de nicăieri, călare pe cai. Văzându-le caii, mi s-au risipit orice îndoieli: ei bine, da, eram în Mongolia! Nu știam eu prea multe lucruri despre acea țară, dar știam că
avea stepe fără margini și războinici călare, care cuceriseră China, cu mult timp în urmă, sub comanda liderului lor de-atunci, Ginghis Han. Până și chinezilor le era teamă de călăreții aceia înfricoșători și se înclinau în fața lor.
Nu văzusem niciodată în China polițiști de frontieră care să fi umblat călare.
Aceștia doi se apropiau în galop, stârnind vârtejuri de praf, și păreau să nu fie deranjați de climatul aspru al Mongoliei, care trecea de la verile sufocante la iernile cumplite, cu vânturi șuierătoare și temperaturi de minus treizeci de grade.
Cei doi probabil că mă zăriseră de la distanță. S-au apropiat, așadar, în galop și au început să dea târcoale grupului nostru.
S-a dovedit că erau soldați mongoli. După ce ni se spusese, n-ar fi trebuit să se arate ostili. Și totuși, întâlnirea cu ei n-a mers bine. Ne-au percheziționat pe toate cinci foarte brutal. Era clar că ne căutau de bani.
Cum n-au găsit nimic, unul dintre ei ne-a strigat amenințător: „Dați-ne banii pe care-i aveți la voi, altfel vă trimitem la gardienii chinezi!”
113
M-am îngrijorat, chiar dacă nu credeam întru totul în șantajul lor. Mi s-a părut că-și încercau norocul cu noi ca să vadă dacă puteau să ne tragă-n piept. Doar că nu arătau ca și cum ar fi fost gata să-și pună amenințările în practică. Plus că n-ar fi avut nimic de câștigat dacă ne duceau înapoi la partea chineză a frontierei, aflată la câteva ore bune de mers pe jos. Și-apoi, traficanții ne spuseseră că nu exista vreun acord între chinezi și mongoli, care să oblige Mongolia să-i trimită înapoi pe transfugii nord-coreeni. Ce să fi făcut paznicii frontierei chinezești cu cinci nord-coreence amărâte, zău așa?
Oricum nu le venea prea ușor să patruleze „linia verde”. Ce le-ar mai fi trebuit să-și bată capul și cu noi, n-am fi fost pentru ei decât o povară în plus. Soldații aceștia jucau la cacealma. Eu m-am pregătit să le țin piept, dar celelalte trei camarade ale noastre aveau să readucă lucrurile sub control, în cel mai neașteptat mod cu putință.
În cele din urmă, femeile au reușit să-i înduplece pe cei doi călăreți, grație rezervelor de… cosmetice pe care le aveau. Ca niște coreence bune ce erau, aduseseră tuburi de creme și diverse loțiuni și i-au convins pe amărâții ăia de soldați, cu mâinile crăpate și murdare, de efectele benefice pe care le aveau asupra pielii respectivele creme. În Coreea, pielea sănătoasă este considerată cel dintâi atribut al frumuseții feminine. De îndată ce făcuserăm rost de ceva bani în China, primele lucruri cumpărate fuseseră tuburi și cutiuțe de cosmetice, cu care să ne ungem și să ne protejăm pielea. Dar pentru nimic în lume nu ne-ar fi dat prin minte să le luăm cu noi în călătoria prin deșert. Însă camaradele noastre de drum nu-și lăsaseră acasă rezervele de pomezi, nici măcar pentru o călătorie atât de primejdioasă cum era cea în care ne aventuraserăm.
Încântați de lucrurile primite, cei doi paznici de frontieră ne-au închis temporar în baraca lor, unde am așteptat o după-amiază întreagă, fără să
știm ce urma să ni se întâmple.
După care, noaptea, un vehicul militar și-a făcut apariția la orizont, hurducându-se și ridicând în urma lui un lung vârtej de praf, care se înălța spre cerul fără margini. Camionul acela fusese, de bună seamă, trimis după
noi. Temnicerii noștri mongoli aveau să ne dea în grija militarilor. Am fost duse, într-adevăr, la o bază militară, situată tot în deșert.
Acolo, soldații ne-au încuiat într-un beci dintr-o clădire din mijlocul pustietății, fără să ne ofere nici cea mai mică explicație.
114
În acel subsol, am dat peste femei, copii și bătrâni. Punându-ne la socoteală și pe noi, optsprezece nord-coreeni se aflau acolo în total, care încercaseră să traverseze deșertul numai în ultimele câteva zile. Iată că nu mai eram singure: făceam deja parte dintr-un grup din ce în ce mai mare de refugiați în căutare de libertate. Era reconfortant să simți că faci parte dintr-un asemenea grup, chiar dacă eram, deocamdată, în captivitate.
Timp de două săptămâni, am stat în acel loc. Primeam de mâncare doar o fiertură care mirosea urât și lapte fermentat, care le plăcea foarte mult mongolilor, dar pe care eu am început repede să-l detest. Ce dor mi-era să
mănânc niște kimchi – nu-mi lipsise niciodată atât de mult. Nu există
coreean care să poată rezista mai mult de câteva zile fără să guste din această varză fermentată în borcane timp de câteva săptămâni și condimentată cu mirodenii iuți. Străinilor le vine greu a se obișnui cu această
mâncare de la care-ți ia gura foc și care are un gust desăvârșit. Dar pentru noi, coreenii, orezul, carnea și legumele sunt foarte fade când nu le combini cu măcar puțin kimchi. Creează o dependență comparabilă cu a unui drog, nici mai mult, nici mai puțin. Dovadă că eu, în mijlocul deșertului, tânjeam după rădăcinile mele. Și mă mândresc cu felul nostru de mâncare național.
Am supraviețuit eu foametei și în situații mult mai rele, dar acolo, în acea țară a nimănui, unde nu știam nici măcar ce avea să se aleagă de noi, cel mai mult mă deranja că nu aveam parte de kimchi.
Într-o bună zi, când nu ne mai așteptam să se petreacă vreun miracol, au venit gardienii să ne scoată din beciul în care ne ținuseră privați de libertate, ne-au dus afară și ne-au îmbarcat pe toți într-un vehicul militar, care ne-a transportat de-a lungul stepelor mongole, în direcția capitalei Ulan Bator. Pe drum ne-am încrucișat cu caravane de cămile. Pentru prima oară în viață
vedeam acele animale atât de bizare, în carne și oase. Ne aflam tot în pustietate și nimeni din grupul nostru nu știa dacă aveam să supraviețuim unei călătorii atât de lungi. Spre norocul nostru, în acel peisaj monoton, am 115
început să trecem pe lângă tot mai multe vehicule. Am devenit din nou încrezătoare și mi s-a părut că ne îndreptam spre civilizație – mi-ajunsese de atâtea stepe! De câțiva ani, în China, căpătasem gustul vieții într-un oraș
mare, după traiul mizerabil de care avuseserăm parte în casa țăranului-soț al mamei. Mă transformasem cu adevărat într-o tânără orășeancă.
Când am ajuns la Ulan Bator, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: trotuare crăpate, case dărăpănate și nici un singur zgârie-nori. Totul era cenușiu, murdar și parcă stătea să cadă. Un asemenea loc îngrozitor nu putea fi capitala unei țări. După ce trăisem în China, eram uimită să văd un oraș chiar atât de ruinat. Și totuși, în acel oraș cu aer sovietic, era vorba să ne găsim noi salvarea.
