Nu ne-au dat drumul deocamdată. Ne-au trimis la o bază militară uriașă, unde alți șaptezeci de nord-coreeni erau deținuți și așteptau. Cât mai avea să dureze toată povestea?
Dar iată, în fine, și o surpriză plăcută: ni s-a dat orez cu kimchi!
Aprovizionarea cantinei se făcea prin ambasada sud-coreeană. Nu ne mai simțeam ai nimănui; s-ar fi zis că frații noștri din sud se îngrijeau de plecarea noastră către ei. Mai mult decât atât, eram mai în siguranță în spatele acestor ziduri înalte, pentru că și Coreea de Nord avea o ambasadă la Ulan Bator și ar fi putut și cei de-acolo să se „îngrijească” de plecarea noastră, dar către ei. În afara zidurilor ambasadei sud-coreene, riscam să cădem în mâinile agenților Nordului. Nu știam dacă asemenea temeri erau întemeiate, dar, după toate încercările și necazurile prin care trecusem, eram gata să mă aștept la orice era mai rău.
După trei zile de așteptare, am fost chemată la un interogatoriu în fața unui funcționar sud-coreean. Eram nervoasă, dar o aveam pe mama chiar acolo, lângă mine. Am răspuns cu grijă la toate întrebările. Voia să știe totul despre mine: de unde eram, cum ajunsesem acolo, dacă femeia care stătea lângă mine era, într-adevăr, mama mea. Întrebările mi s-au părut justificate: sud-coreenii erau întotdeauna vigilenți, căutând să depisteze eventualii spioni ai Nordului, care ar fi încercat să se infiltreze în Sud. Cele două țări erau – sunt și acum –, tehnic vorbind, în stare de război. Și diplomații sunt în 116
egală măsură suspicioși în privința cetățenilor chinezi de etnie coreeană, care pretind că sunt dezertori, pentru a căpăta vize de acces în Coreea de Sud, atât de prosperă din punct de vedere economic.
* * *
Timp de o lună, am fost interogate iar și iar, fiecare dintre cei care ne chestionau cerând și mai multe amănunte față de cei dinainte.
În tot acest timp, i-am cunoscut foarte bine pe ceilalți fugari și mi-am dat seama că trecuseră și ei prin aceleași suferințe ca noi, numai că eu, mama și Keumsun fuseserăm relativ norocoase. Ne-am împrietenit cu un bărbat care se deshidratase în asemenea hal în deșert, că-și băuse propria urină. În timp ce el se lupta cu setea și foamea, cele două femei care-l însoțiseră aproape tot drumul dispăruseră în imensitatea nisipurilor deșertului.
N-o să-l uit niciodată pe bărbatul acela, a cărui stare de sănătate i se deteriora văzând cu ochii. Era trecut bine de cincizeci de ani și încercase deja de mai multe ori să fugă, dar fusese trimis înapoi în Coreea de Nord și torturat cu sălbăticie. Slăbit la trup și diabetic, ajunsese, până la urmă, în Mongolia, unde crezuse că avea să fie în siguranță. Însă îl vedeam cum se usca pe picioare încetul cu încetul, măcinat de durerea din mădulare și de suferința din suflet.
Într-o zi deosebit de însorită, l-am văzut la câțiva pași de mine, cuprins de o criză. Se scutura violent și avea spume la colțurile gurii. Ce tare m-am speriat! L-am ajutat imediat să se întindă pe jos și am strigat după ajutor.
Numai că-n locul acela nu existau medicamente. După numai jumătate de oră, murise; fusese răpus de suferințele îndurate, care-i provocaseră ceea ce se dovedise a fi un șoc epileptic. Moralul s-a evaporat cu totul în grupul nostru de nord-coreeni. I-am implorat pe diplomați să-i îngroape trupul în patria noastră, Coreea, dar degeaba. Și-n ziua de astăzi, omul acela zace singur în Mongolia – și fusese atât de aproape de a pune piciorul pe pământul făgăduinței, Coreea de Sud.
* * *
117
După o lună, interogatoriile au luat sfârșit și cu toții am fost mutați întrun lagăr de la periferia orașului. Cel puțin era vară, așa că n-a trebuit să
suportăm gerul cumplit al iernilor mongole. În acel nou spațiu, era mult mai confortabil – stăteam doar câte patru în cameră. Afară era stepa și puteam să mergem să jucăm fotbal, ca să ne mai treacă plictiseala.
Am înțeles că parcurgeam ultima etapă a lungii noastre călătorii și că nu ne mai rămânea decât să urcăm în avion și să ne luăm zborul către noile noastre vieți. Începuse numărătoarea inversă: în fiecare săptămână, un vehicul militar venea și lua câte un grup de transfugi, în ordinea în care sosiseră acolo.
Și totuși, când să ne vină rândul și nouă – mie și mamei –, lucrurile s-au amânat, plecările fiind suspendate mai multe săptămâni. Drept care, ne temeam să nu se ivească vreo problemă chiar acum, la final. Ni s-a explicat că amânarea se datora unui motiv simplu: Roo Moo-Hyun, președintele sud-coreean, sosea în Mongolia într-o vizită oficială. Eu însă nu pricepeam de ce anume acest eveniment împiedica plecarea noastră, dar adeseori se-ntâmplă ca politica să li se pară aiurită celor neangajați politic. Poate că
diplomații sud-coreeni din Mongolia erau dintr-odată prea ocupați ca să se mai intereseze și de unii ca noi?
A mai trebuit s-așteptăm încă două luni, până când ne-a venit și nouă, pe bune, rândul să plecăm de pe aeroportul Genghis-Han, situat la vreo douăzeci de kilometri de capitala Ulan Bator. Mă săturasem de Mongolia și de clima ei veșnic schimbătoare – deja se făcuse frig, deși abia eram la sfârșitul verii. Traficanții care ne duseseră până la frontiera cu Mongolia ne asiguraseră că urma s-ajungem la Seul în cel mult patruzeci de zile, și iată că
trecuseră patru luni.
* * *
Și nici măcar nu ajunseserăm la capătul călătoriei. În loc de aeroport, fără
vreo explicație, am fost duse la un cămin de mari dimensiuni, unde am avut de așteptat încă două săptămâni. În fine, într-o dimineață, niște funcționari mi-au dat o cărțulie verde, care conținea o fotografie cu mine, numele meu și o ștampilă pe una dintre pagini. Pe-atunci, habar n-aveam ce era și cum 118
arăta un pașaport. Abia mai târziu am înțeles ce reprezenta obiectul pe care-l primisem în ziua aceea.
Apoi ne-au dus chiar la aeroport și ne-au îmbarcat într-un avion uriaș. Ne-au recomandat să nu vorbim cu nimeni pe durata zborului.
Când au început motoarele să huruie, m-am lăsat pe spate și m-am rezemat de speteaza locului meu. Nu mai zburasem niciodată cu avionul, dar, după toate prin câte trecusem până atunci, mi-am spus în sinea mea că
nu putea fi chiar atât de rău. Iar când avionul s-a înălțat de la pământ, am privit pe fereastră cum se făcea din ce în ce mai mic aeroportul, până când nu s-a mai văzut deloc.
Abia în acel moment, am realizat că eram în sfârșit salvate! M-a cuprins o senzație imensă de ușurare. Câtă vreme stătuserăm în Mongolia, mă
temusem mereu că avea să ni se întâmple ceva rău. Dar acum, ne aflam în avionul acela și ne-ndreptam spre Coreea de Sud, sub îndrumarea oficialităților sud-coreene. De-acum, nu ne mai putea opri nimeni. Părea de necrezut, dar ajunseserăm, în fine, la liman.
Avionul nu era plin și totul a mers ca uns pe durata celor trei ore de zbor.
Ni s-a dat să și mâncăm de prânz. Eram doar un grup de transfugi nord-coreeni printre ceilalți pasageri, care probabil că habar n-aveau cine eram, de unde veneam și prin ce experiențe trecuserăm ca să ne găsim acolo, printre ei.
Apoi, avionul a început să coboare, iar mie mi-au țiuit urechile. Căpitanul ne-a informat că urma să ajungem în curând la Incheon, aeroportul internațional din capitala Coreei de Sud. M-am uitat afară pe fereastră și am văzut marea și splendidele plaje care parcă tiveau apele albastre. Era septembrie și soarele strălucea cu dărnicie. Mi-am spus atunci în sinea mea:
„Am reușit!”
119
Capitolul 14
Ultima încercare
Avionul a început să vibreze, când să atingă pământul. Apoi motoarele au scos ca niște răgete, când mașinăria uriașă a frânat și până s-a oprit pe loc.
Un milion de gânduri mi se-nvălmășeau în minte. Vocea scrâșnită a căpitanului ne-a urat, prin sistemul de amplificare, bun-venit în Coreea de Sud.
De-atunci, zeci de transfugi mi-au povestit despre bucuria copleșitoare pe care o simțiseră în acel moment, când roțile avionului atingeau pământul Coreei de Sud. Eu, în schimb, eram stăpânită de emoții amestecate și contradictorii. Pe de-o parte, mă simțeam ușurată. După ani întregi de suferințe și dificultăți, eram conștientă, în sfârșit, că poliția chineză nu mai avea cum să ne trimită vreodată înapoi în Coreea de Nord, ca să fim aruncate în temniță. Pe de altă parte, însă, eram și foarte îngrijorată. Nimeni din grupul nostru nu știa la ce să se aștepte în acea țară stranie și străină.
Cum aveam să supraviețuim pe un tărâm cu totul nou, unde nu aveam nici măcar un singur prieten sau membru de familie?
